Înțelesul "kurdyban" în dicționarul Poloneză

Kurdyban - piele tăbăcită, vopsită, apoi decorată intens cu modele de relief, aurire sau placare cu argint și picturi. Cel mai valoros kurdyban a fost făcut din piele tăbăcită de vițel, capră inferioară sau specie de ovine. Cordovan folosite pentru a decora pereti si alte elemente de tamplarie de design interior pentru producția de ecrane și antepediów, bate scaunele și spatele de mobilier, perne, ambalaj coperte de carte, producția de pantofi, precum și veșminte. Kurdyban a devenit foarte popular în Europa în timpul Renașterii, cea mai mare producție fiind cea de-a șaptesprezecea și începutul secolului al XVIII-lea, iar dispariția se află la sfârșitul acestui secol. Numele vine de la orașul spaniol Cordoba, în cazul în care, la momentul de la sfârșitul Evului Mediu au existat multe label kurdybanu conduse de mauri locale, deși invenția în sine kurdybanu a fost cunoscut cu mult înainte de arabi, și a venit în Europa din Africa de Nord. De-a lungul timpului, a început să fie produsă și în alte părți ale Europei. În Gdańsk, caracteristicile kurdybanik au fost create la 16 februarie 1615. Peste 300 de obiecte au supraviețuit. Kurdyban – skóra garbowana, barwiona, po czym intensywnie zdobiona we wzory tłoczeniami, złoceniami lub srebrzeniami oraz malowidłami. Najcenniejszy kurdyban wykonywano ze skóry cielęcej garbowanej roślinnie, w gorszych gatunkach koźlej lub owczej. Kurdyban wykorzystywano do ozdabiania ścian i innych elementów stolarki wnętrzarskiej, do produkcji parawanów i antepediów, do obijania siedzisk i oparć mebli, poduszek, oklejania okładek ksiąg, produkcji obuwia, a także na ornaty. Kurdyban stał się bardzo popularny w Europie czasach renesansu, jego największa produkcja to XVII i początek XVIII w., a zanik popularności przypada na koniec tego wieku. Nazwa pochodzi od hiszpańskiego miasta Kordoby, gdzie w czasach późnego średniowiecza istniało wiele wytwórni kurdybanu prowadzonych przez tamtejszych Maurów, choć sam wynalazek kurdybanu był znany Arabom dużo wcześniej, a do Europy przyszedł z Afryki Północnej. Z czasem zaczęto go wytwarzać także na innych obszarach Europy. W Gdańsku cech kurdybaników powstał 16 lutego 1615 roku. Zachowało się ponad 300 obiektów.