object(WP_Query)#36232 (54) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23149) } } } ["query_vars"]=> array(67) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23149) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23149) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#36229 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23149) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23149) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#36230 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#36231 (11) { ["term_id"]=> int(23149) ["name"]=> string(8) "Nr. 1214" ["slug"]=> string(7) "nr-1214" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23149) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(25) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23149) ["request"]=> string(530) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23149) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '23149' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(25) { [0]=> object(WP_Post)#36227 (24) { ["ID"]=> int(242441) ["post_author"]=> string(4) "3814" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 16:18:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 13:18:01" ["post_content"]=> string(8304) "„Președinția pentru șase luni a Uniunii nu va însemna că tu ai ajuns președintele Europei“, a fost mesajul de avertisment transmis de premierul belgian Alexander De Croo premierului Ungariei Viktor Orbán, la ceremonia prin care Ungariei i-a fost predată, pentru următorul mandat de șase luni, președinția rotativă a Consiliului Europei. De asemenea, el l-a sfătuit pe premierul ungar ca, în această poziție, să învețe să facă compromisuri. Poate că niciodată o preluare a președinției UE nu a fost privită cu atîta suspiciune ca cea din data de 1 iulie, unele voci din Uniune cerînd chiar ca Ungaria să fie sărită la rînd. Cunoscînd circumstanțele, temerile erau justificate. Nu era vorba de o conspirație a Occidentului împotriva Budapestei, așa cum a încercat să prezinte situația de-a lungul timpului guvernul Fidesz al premierului Orban. În cauză este conflictul dintre suveranitate și cedarea unei părți a suveranității, principiu fundamental al funcționării Uniunii, aplicarea și respectarea lui fiind garanția coeziunii, a unității și a dezvoltării europene. Din păcate, evoluțiile pe plan politic și social nu numai ale Europei, ci și ale întregii lumi au determinat multe guverne să pună sub semnul întrebării acest principiu, exemplul extrem fiind Marea Britanie, care a și părăsit UE. Iar dintre statele rămase, Ungaria manifestă cel mai pregnant revenirea la o suveranitate extinsă. Rezultatul: abordări de multe ori contrare pozițiilor celorlalte 26 de state membre. Cum în deciziile esențiale ale Uniunii este nevoie de consens, Ungaria și-a exercitat dreptul de veto și a împiedecat de mai multe ori implementarea celor convenite de restul țărilor membre. Mai mult decît atît, guvernul Fidesz al premierului a transformat Bruxelles-ul, simbol al UE, în inamicul numărul unu al Ungariei, inducînd populației o atmosferă anti-europeană și alimentînd-o cu neadevăruri creatoare de panică. Bruxelles-ul – afirmă, de pildă, Orbán – vrea să provoace un război cu Rusia, iar toți cei care susțin războiul din Ucraina, inclusiv opoziția maghiară, vor să tîrască țara în conflict. De aceea, Ungaria și-a exercitat dreptul de veto de cîte ori UE a propus să ajute financiar Ucraina, blocînd pînă acum șapte rezoluții în valoare de 6,6 miliarde de euro. Astfel că Uniunea a trebuit să găsească niște artificii pentru a oferi sprijin Kievului.  Ungaria nu a fost de acord nici cu facilitarea accesului Ucrainei la Uniunea Europeană, și acestei poziții i-a căzut victimă și Republica Moldova, care începe în același timp negocierile. Orbán este considerat calul troian al Rusiei, și aici se poate vorbi de o motivație dublă: puternicele interese economice ale țării, respectiv obținerea de petrol și gaze mai ieftine (deși mulți economiști din Ungaria neagă acest lucru), și o anumită înclinație a premierului ungar față de stilul de conducere al lui Vladimir Putin – în general, față de o conducere de stat autoritară, cu o mare concentrare a puterii, ceea ce face ca, printre liderii de care se simte apropiat, să se afle și Benjamin Netanyahu și, bineînțeles, Donald Trump. Măsura simpatiei față de Trump este cel mai bine ilustrată prin sloganul ales de Ungaria pentru cele șase luni ale președinției: „Make Europe Great Again“, în care „America“ din sloganul lui Trump a fost înlocuită cu Europa. Nu este deci de mirare că, date fiind aceste premise, a existat suspiciunea că Ungaria va folosi aceste șase luni pentru a-și promova interesele și a împiedeca anumite inițiative, de aceea au fost avansate și accelerate unele proceduri, cum ar fi lansarea negocierilor cu Ucraina și Moldova sau un sprijin financiar acordat Ucrainei. Încă înainte de preluarea președinției, Ungaria și-a prezentat prioritățile care corespund obiectivelor generale ale Uniunii, dar cu... mici diferențe de nuanță. Se propune îmbunătățirea completivității UE, întărirea politicii europene de apărare în domeniile industriei și inovației (nu este de mirare că Orbán a primit sprijinul președintelui Macron). Un capitol special este dedicat migrării ilegale și „găsirii de soluții inovative legate de situația refugiaților“. În ceea ce privește extinderea Uniunii, se pune accentul pe promovarea aderării statelor din Balcanii de Vest. Alte puncte se referă la politica agrară și la sprijinul acordat fermierilor, la inițierea de dezbateri legate de viitorul politicii de coeziune, la provocări demografice, la încheierea extinderii Spațiului Schengen (de interes pentru România) sau la apărarea moștenirii culturale și combaterea antisemitismului. Sînt obiective care prezintă interes și cu siguranță incită la dezbateri în cadrul forurilor Uniunii, inclusiv în Parlamentul European. Teoretic, ar fi un prilej ca Ungaria să-și susțină punctele de vedere. Întrebarea și paradoxul situației: cine o va sprijini? Căci, la ora actuală, Fidesz, care are cei mai mulți europarlamentari din Ungaria, este, ca să folosim un termen popular, în aer. După ce, în urmă cu doi ani, i s-a sugerat elegant să se retragă din fracțiunea PPE, din cauza frecventelor încălcări de către guvern ale prevederilor privind statul de drept, acum Fidesz își caută o familie politică, un grup parlamentar la care să se afilieze. Numai că nu a găsit, după ce Giorgia Meloni, liderul conservatorilor și reformiștilor (ECR), a dat de înțeles că nu-l dorește alături de ea. A fi deputat independent în Parlamentul European înseamnă că, de fapt, nu exiști, deoarece nu primești funcții, informații, nu participi la diferite ședințe de comisii, dar mai ales nu ai în spate un grup parlamentar care să-ți sprijine inițiativele. Ceilalți deputați unguri din PPE și-au găsit familiile politice. Nefiind dorit de ECR, Fidesz a recurs la o altă stratagemă și a declarat că oricum nu i s-ar alătura, din cauza prezenței deputaților AUR, un partid antimaghiar. Adevărul rezidă în profundele diferențe de principii: Meloni sprijină Ucraina în războiul împotriva Rusiei, iar Fidesz și Viktor Orbán se pronunță împotriva războiului. Ca să nu rămînă singur, grupul parlamentar ungar a decis să încerce să formeze o altă fracțiune de extremă dreapta și să atragă țări, oameni politici și deputați cu concepții asemănătoare, cum ar fi partidul ceh ANO, partidul slovac Smer, Partidul Democrat Sloven și partidul polonez PIS. Practic, această fracțiune s-ar baza pe grupul de la Visegrád, care cuprinde Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia. Problema este că, în ceea ce privește războiul din Ucraina, PIS este visceral anti-rus și susține cu toate forțele Kievul, spre deosebire de partenerii săi, motiv pentru care a și respins invitația.  Oricum, pentru formarea unui grup parlamentar este nevoie de șapte țări și 23 de deputați. Unii analiști din Ungaria apreciază că nu există șanse prea mari pentru noua fracțiune, dar, chiar și în caz de reușită, Viktor Orbán nu va putea, în următoarele șase luni, să-și impună ideile pe plan european și să joace rolul prioritar la care a visat, respectiv să cucerească Bruxelles-ul." ["post_title"]=> string(36) "Paradoxul președinției ungare a UE" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(34) "paradoxul-presedintiei-ungare-a-ue" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:59:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:59:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242441" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#36226 (24) { ["ID"]=> int(242443) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 15:46:03" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 12:46:03" ["post_content"]=> string(6792) "Ce mai atîta gîlceavă între PSD și PNL, chichirez gîlceavă cu Joe Biden sau Donald Trump, ce tot calculăm cu cît va crește pensia – sanchi!, cu 15 % –, iar taxele – și mai sanchi –, cu 20%, ce mai atîta război în Ucraina și crime împotriva umanității în Israel, de nu se mai înțelege nimic, ce mai atîta caniculă și fenomene extreme, într-o lume în care toate sînt pe dos, da, da, da!, pur și simplu ne-am calificat. Cum adică ce, unde? La Campionatul European de fotbal. Deja de două săptămîni, o uriașă omenime – expresia e inventată de regretatul Romulus Rusan – e ambetată de sport, de fotbal. Dincolo de Atlantic se desfășoară la isterii înalte o cupă la care participă nu doar cei din America de Sud, ci și cei de dincolo de Rio Grande – Mexic, SUA, Canada etc. –, iar pe continentul nostru drag, de care nu voia cu nici un chip să știe alde Cațavencu – „Nu voi să știu de Europa dumitale!” –, s-au „luat la harță” 24 de națiuni, ca să fie declarat doar un învingător. Campionii, Campionii… o să zbiere din toți rărunchii, țopăind de zor, pe loc, cei care vor învinge într-o competiție sportivă ce deja de multișor captează atenția a sute de milioane de cetățeni ai lumii. Că este vorba despre atotputernicul  fotbal, că este vorba despre Olimpiada care și ea va atrage interesul altor miliarde de amatori de sport. Știm bine, încă din Antichitate, că, în timpul acestor confruntări sportive, încetau orice fel de ostilități armate. Nu era o idee rea. Doar că acum constatăm cu tristețe că bombardamentele Rusiei din Ucraina nu încetează, așa cum nici în conflictul din Gaza nu sînt semne că vor fi eliberați niște ostatici de la care a plecat sîngerosul conflict armat. Ce mai tura-vura, România, după decenii de tînjeli, speranțe deșarte, înfrîngeri umilitoare și o lungă suită de dezastre sportive, reușește performanța nu doar să se califice la Europenele ce se desfășoară în Frigmania – așa numea G. Călinescu țara pe care C. Noica o califica (cam nedrept) a untului –, ci și să iasă din grupele preliminarii pe locul întîi. Să acceadă în așa-numitele optimi. Adică 16 echipe vor lupta mai departe pentru a se stabili cine va fi Campioana Europei. Așadar, țări și națiuni întregi sînt angrenate într-o competiție sportivă, iar România se află printre ele. Cu românii ei cu tot. Că sînt din Vaslui și Cogealac, din Banat sau București, din Delta Dunării pînă în Munții Rodnei, din Maramureș sau din Oltenia lui Brâncuși, pînă la Slobozia lui Mircea Dinescu, s-au/ne-am făcut cu toții parte la a sprijini, la a fi parte, la a fi împreună cu – și alături de – echipa de fotbal a României. Nu e vorba doar despre a fi campioni. Campioni am mai avut. De solidaritate e nevoie mai abitir decît de orice. Fotbalul a scos și scoate cînd te aștepți mai puțin și ceva frumos din noi. Nu doar urîciunile care ne dau tîrcoale, nu doar vorbe grele, blesteme și înjurături, nu doar ura care ne copleșește deseori și ne întunecă mințile. Nu sînt cine știe ce ușă de biserică, nici apostol al unei etici rupte de context și conjunctură. Dar încerc să cred că viața asta, așa cum e, cu bune și rele, merită a fi trăită. Să ne bucurăm de fiecare zi. Fără bombănelile legate de livrarea apei calde, de transportul în comun deficitar, de circulația infernală din București, lista nemulțumirilor noastre este infinită. Și totuși. Am putea trăi, o repet, dacă nu mai bine, măcar mai frumos. Ne-am calificat mai departe la Campionatul European cu o victorie împotriva Ucrainei, pe care o sprijinim mult mai mult decît se vede, și e bine așa, cînd e război, nu te duci la televizor să spui vrute și nevrute. A venit apoi dușul rece, ne-au bătut cu doi la zero belgienii lui Lukaku – o namilă de fotbalist, greu de ținut și de anihilat, care mi-a adus aminte de Pongo, un erou din Aventurile submarinului Dox, niște cărticele cu ilustrații ce ne-au alimentat o copilărie fără televizor, telefoane mobile și banane – și ai lui De Bruyne, un roșcat nesuferit, dar iute de picior, pentru ca apoi, la spartul tîrgului, în meciul cu Slovacia, să reușim un mult sperat unu la unu, care ne-a asigurat calificarea. De care ne-am bucurat cu mic, cu mare, de la vlădică la opincă. Nu e nici o rușine să te bucuri, e o rușine să minți, să furi, să vorbești urît și să înjuri, să scuipi semințe pe jos – cei din generația mea știu despre ce este vorba.  O țară întreagă s-a bucurat de această nesperată, mai an, calificare. Nu aduce anul ce aduce ceasul, era o vorbă  veche. Și iată că a adus! Românimea din țară s-a înfrățit cu cea din diaspora și am fost, încă sîntem, dă Doamne să dureze, împreună. Solidari. Am putea fi și dincolo de fotbal și sport la fel de uniți și cu gînduri bune? E complicat, dar nu imposibil. Dacă putem pricepe de ce Biden și Trump sînt atît de diferiți și putem opta pentru unul sau altul, cînd e să evaluăm oferta autohtonă, lucrurile se schimbă. Dacă ar fi după mine, cam o apă și-un pămînt. Care dreapta, care stînga, ce mi-e Ciolacu sau Geoană, ce mi-e Ciucă sau nou-ițita șefă a USR-ului, dna Lasconi.  În ceea ce privește AUR, un NU hotărît și fără comentarii. O diversiune, cum era și România Mare, a (nu-i mai dăm numele) fostului lider. Putem să iubim România și pe români și fără o deșănțată demagogie. În fine, vorba lungă, sărăcia omului. Avem nevoie de solidaritate. De momente de bucurie, să facem viața, nu doar căldura, suportabilă. Aveam nevoie de această calificare care a scos lumea pe străzi. Avem nevoie de așa ceva și după ce se vor încheia Campionatul European de Fotbal și Olimpiada. Restul e deșertăciune, zicea acel Ecleziast, pe zi ce trece, mai rar pomenit în lumea de azi. Iar la Bruxelles, nici atît." ["post_title"]=> string(21) "Sportul și alegerile" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "sportul-si-alegerile" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:59:50" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:59:50" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242443" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36225 (24) { ["ID"]=> int(242442) ["post_author"]=> string(4) "5267" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 15:44:26" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 12:44:26" ["post_content"]=> string(13758) "

Republica Moldova e o periferie controlată de Occident și de România, potrivit presei pro-Kremlin. Tot acolo, dezinformări și propagandă despre meciul de fotbal România-Ucraina.

 

Moldova, în vizorul oficialilor ruși însărcinați cu propaganda: „o periferie săracă a României“ în antiteză cu „epoca de aur“ din perioada URSS

Operaţiunea specială va ajuta la eliberarea Ucrainei de cătuşele neocolonialismului Occidentului, iar Moldova ar putea deveni o periferie săracă a României, susține vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev. „Neocolonialismul s-a apropiat de mult timp de graniţele Rusiei“, scrie vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev. Primul pas în această direcție a fost obținerea controlului asupra vecinilor Rusiei. Inclusiv provocarea revoluțiilor colorate în Georgia și Ucraina, cînd la putere în Tbilisi și Kiev au fost aduse regimuri marionete: al bursierului Departamentului de Stat al SUA, M. Saakașvili, și al lui V. Iușcenko, soțul unei foste funcționare americane. Unul a declanșat, în august 2008, agresiunea împotriva popoarelor Abhaziei și Osetiei de Sud, care a fost prompt și dur dejucată de Rusia. [...] Realizările celuilalt au fost evaluate de alegători la scrutinul prezidențial din 2010, cînd acesta s-a ales cu 5% din voturi – unul dintre cele mai proaste rezultate obținute vreodată de președinți în funcție.“ Medvedev mai afirmă că, „în pofida insucceselor inițiale, Occidentul s-a concentrat pe crearea unui cap de pod neocolonial în Ucraina“. Și că Ucraina şi-a pierdut complet independenţa politică, iar operaţiunea specială o va ajuta să se elibereze de cătuşele neocoloniale ale Occidentului. „În urma loviturii de stat din februarie 2014, ţara şi-a pierdut complet independența politică. De fapt, republica s-a pomenit sub un control extern, identic cu altele asemenea din lumea întreagă. Este evident că, în condițiile actuale, eliberarea Ucrainei de cătuşele neocoloniale ar fi posibilă numai după îndeplinirea tuturor sarcinilor operaţiunii militare speciale ruse“, a menţionat acesta, într-un articol publicat de Rossiiskaia Gazeta. Vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse susține că neometropolele manifestă interes și față de alte republici din spațiul post-sovietic, în special Armenia. „Munți de aur, inclusiv aderarea la UE, i se promit acestei republici, desigur în schimbul loialității. Nu e decît o momeală în capcana neocolonială. Nimeni nu va deschide ușa clubului celor aleși pentru poporul armean – întrebați-i pe neobanderoviști dacă au reușit să devină membri UE. Nu, și nici nu vor deveni în timpul apropiat.“ Medvedev mai adaugă că o situație similară este în Moldova, „pe care Maia Sandu, cetățeană UE și absolventă Harvard, o conduce direct în robia neocolonială, cu povești despre un viitor luminos. Scenariul cel mai probabil al «eurointegrării» pentru Chișinău va fi transformarea Republicii Moldova într-o periferie nord-estică a României, unul dintre cele mai slab dezvoltate state din Europa. Perioadele de ocupație a Basarabiei de către regimul de la București, 1918-1940, 1941-1944, au fost însoțite de represiuni în masă și românizare forțată a populației. Ar fi naiv să credem că în prezent atitudinea față de populația moldovenească va fi altfel“.

Purtătoarea de cuvînt a MAE rus, Maria Zaharova, a comentat declarația comună a guvernelor SUA, Canadei și Marii Britanii, în care sînt denunțate activitățile subversive și interferențele Rusiei în procesele electorale din Republica Moldova

„Fie este vorba de un «fake», fie de o încercare a Occidentului de a susține prin orice metode regimul M. Sandu. I s-au dat bani. Ea este cetățeană a României. Enunță cu regularitate toate «narațiunile» occidentale.“  Zaharova a mai spus că urmărește situația din Republica Moldova, „a cărei conducere, încercînd să implanteze viziuni revizioniste și valori neoliberale, continuă să distrugă tradițiile morale și identitatea națională moldovenească. La 80 de ani de la eliberarea Moldovei de ocupanții germano-români, Chișinăul oficial susține inițiative de spălare a imaginii complicilor lui Hitler“. Ea a comentat evenimentele de comemorare a eroilor români, organizate pe 13 iunie la Fălești și Stoianovka, Cantemir, numind ostașii români „colaboraționiști, trupe naziste“. „În ajunul acestor acțiuni profanatoare, conducerea țării s-a remarcat prin declarații cu ocazia deportărilor din 1941, utilizînd această pagină complicată din istoria țării pentru a denigra perioada în care Moldova se afla în URSS, considerată pe bună dreptate «epoca ei de aur»“, a mai comentat Zaharova. Ea a mai spus că moldovenii sînt forțați să se „dezică de faptul că sînt moldoveni, să nu-și mai numească limba moldovenească și să se «reînscrie» drept români. Ceea e a inventat M. Sandu se numește sectă nazistă“, a spus reprezentanta MAE rus. Maria Zaharova a mai declarat că „adevăratele «atracții» ale viitorului european le-au fost expuse locuitorilor Moldovei în timpul paradei LGBT“, la care au participat „turiști“ din țările occidentale. Ea a mai spus că politica Maiei Sandu poate fi echivalată cu un „genocid“ și că „va duce țara într-o prăpastie“.  

Politicienii pro-ruși văd scenarii sumbre în Republica Moldova

Într-un interviu acordat agenţiei TASS, fostul preşedinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, a calificat politica Maiei Sandu ca fiind o pregătire pentru război şi a evaluat probabilitatea unui scenariu de forţă în Găgăuzia şi Transnistria. El a spus că Kievul ar putea organiza destabilizări în regiunea transnistreană cu acordul Chișinăului. „Destabilizare – da, cred că astfel de riscuri există. Nu din partea Chişinăului, ci din partea Kievului cu acordul tacit al Chişinăului. Şi acest pericol, din păcate, este foarte actual. Situaţia din Transnistria va depinde de ceea ce se va întîmpla pe frontul din Ucraina. Dacă nu decurge totul conform scenariului occidental, adică există un progres al trupelor ruseşti, atunci dorinţa de a deschide un al doilea front în rîndul ucrainenilor va fi foarte mare. Şi pot deschide un al doilea front doar în Transnistria. Asta înseamnă un atac asupra Transnistriei, asta înseamnă o situaţie diferită. Sîntem categoric împotriva acestor scenarii. Înţelegem că acest lucru este posibil doar cu acordul preşedintelui Republicii Moldova. De aceea, am făcut apel şi îl îndemnăm pe preşedinte: dacă cineva face presiuni asupra ei, dintre occidentali, mai bine ar fi ca Maia Sandu să-şi părăsească postul decît să înceapă un război în Republica Moldova. Dar, din păcate, ceea ce face Maia Sandu în ultimul an și jumătate este să se pregătească de război. Exerciţii constante cu militarii NATO pe teritoriul Republicii Moldova neutre, avioane americane care aterizează pe aeroporturile din Republica Moldova, tranzit de mărfuri închise necunoscute din România, din NATO către Ucraina. A mărit de patru ori bugetul Ministerului Apărării. Cumpără nişte radare, nişte arme. Convoacă activ rezerviştii la birourile militare de înregistrare şi înrolare. Toate aceste elemente arată că Maia Sandu şi curatorii ei pregătesc Republica Moldova de război. Maia Sandu este calea către război. Maia Sandu va aduce Republica Moldova în situaţia în care, din păcate, se află acum Ucraina, pentru că merge pe aceiaşi paşi. Prin toate aceste acţiuni ea conduce ţara spre destabilizare şi război.“  

Moldova se supune Occidentului în detrimentul intereselor sale, potrivit unei alte agenții oficiale de presă, Ria Novosti, care preia comentariile fostului premier Ion Chicu.

Chicu a afirmat că autoritățile moldovenești se supun partenerilor occidentali, care sînt interesați de teritoriul Moldovei doar din punct de vedere al conflictului din Ucraina. „Republica Moldova trebuie să comunice cu partenerii străini, nu să se supună umil… Să nu fim naivi și să înțelegem în ce condiții trăim acum. Avem războiul din Ucraina, Republica Moldova este un teritoriu pe care părțile mari implicate îl privesc ca teritoriu, dar nu ca țară. Noi prezentăm interes, să nu zic militar, dar logistic pentru una din părți“, a spus Chicu.

Meciul de fotbal România-Ucraina, ținta propagandei și a dezinformărilor rusești

Suporterii români cu drapelul DNR „au pus sare pe rană“ la EURO 2024, titrează News.ru. Media propagandistică rusească a răspîndit o știre falsă că suporterii români au afișat drapelul DNR la meciul de la Campionatul european de fotbal EURO 2024, în timpul meciului dintre România și Ucraina, și au scandat „Putin“. Ulterior, TASS a scris că informația despre drapelul DNR la campionatul european nu s-a confirmat.

Ucrainenii au scandat lozinci banderoviste, apoi au pierdut drastic în fața României, comentează Sport-Express.ru.

Luni, 17 iunie, în meciul din primul tur al fazei grupelor din Campionatul european de fotbal,  selecționata Ucrainei a întîlnit-o pe cea a României. Înainte de meci, suporterii galben-albaștri s-au adunat la München, unde a avut loc meciul, și au organizat un marș, transmite Ria Novosti. În imaginile video se vede cum zeci de susținători ai selecționatei Ucrainei poartă drapelul țării lor cu inscripțiile „Libertate Ucrainei“ și „Libertate Europei“. În timpul marșului, ucrainenii au scandat lozinci banderoviste, comentează publicația. 

TV Rossia 1 a ironizat înfrîngerea Ucrainei în meciul cu România, comentînd că ucrainenii nu pot cîștiga nici măcar un meci la Euro 2024, cu atît mai puțin să acceadă în UE.

Postul federal de televiziune Rossia 1 a difuzat în jurnalul de știri un subiect despre înfrîngerea selecționatei Ucrainei la primul meci din cadrul Campionatului European de Fotbal. Comentariul prezentatorului, însă, nu a fost unul sportiv, ci politic, făcînd aluzie la faptul că bărbații ucraineni ar fugi de mobilizare în România: „Scandări naziste sînt permise, drapele rusești însă, nu. Ucraina a pierdut în fața Românei, țara în care ucrainenii fug de mobilizare“. În știre au fost montate și scandări pro-Putin și prezentate imagini cu drapele rusești în tribune. „Parlamentul României a încheiat ședința mai devreme, pentru ca deputații să poată vedea meciul din Campionatul European Ucraina-România. Ei au avut ce vedea acolo“, a spus prezentatorul. Comentînd cadrele de la München, Rossia 1 a relatat că fostului fotbalist Andrei Șevcenko „i s-a oferit o tribună pentru a scanda lozinci naziste“, suporterii scandau însă „Slava Ukraini“. „Fotbaliștii ucraineni s-au fîstîcit pe teren. Nu trebuie să fugă în România de mobilizare, dar nici în timpul atacului nu le-a reușit să-i ajungă din urmă pe români. Scorul devastator 3-0 e un indiciu că Kievul nu poate spera nici măcar la un play-off în Campionatul European, cu atît mai mult să devină membru UE.“   

Articol preluat de pe Veridica.ro

---

Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.   Mariana Vasilache este licențiată în jurnalistică a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, USM. Este editor de știri la postul public Radio România Chișinău, făcînd parte din echipa care a lansat stația în 2011. În perioada 1998-2007 a lucrat la fostul post municipal de radio Antena Chișinăului." ["post_title"]=> string(87) "Presa pro-Kremlin, scenarii sumbre cu Moldova și dezinformări cu Naționala României" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(82) "presa-pro-kremlin-scenarii-sumbre-cu-moldova-si-dezinformari-cu-nationala-romaniei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 12:06:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 09:06:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242442" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#36224 (24) { ["ID"]=> int(242551) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:12:19" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:12:19" ["post_content"]=> string(16683) " Personaj cu o viață, carieră și moarte spectaculoase, Max Linder, una dintre cele mai importante figuri ale cinemaului mut, precursor al lui Charlie Chaplin, care îl considera mentorul său, este readus în prim-plan într-un film la fel de impresionant – Viața și morțile lui Max Linder, realizat de regizorul polonez Edward Porembny și prezentat la TIFF în cadrul secțiunii „Larger than life“. Timp de mai bine de zece ani, Edward Porembny a mers pe urmele lui Max Linder, a intrat în contact cu arhiviști și cercetători din toată lumea pentru a-și face documentarea cît mai minuțios, a reușit să recupereze chiar înregistrări considerate pierdute. Prin intermediul AI, suprapunînd înregistrări originale și cadre filmate în prezent, a reușit să reconstituie realist o lume la care pînă acum am avut acces doar fragmentar. Max Linder era o personalitate duală, genial și impulsiv, creativ și necugetat – ajungea în situații care îi puneau viața în pericol și, în cel mai improbabil mod, a reușit să supraviețuiască în urma unor experiențe din care șansele erau aproape nule. Dar cel mai periculos lucru din viața lui Max Linder a fost gelozia, care i-a adus în cele din urmă moartea – și lui, și mult mai tinerei sale soții, Ninette –, în ceea ce oficial a rămas acceptat ca dublu suicid. Evenimentele din jurul morții lor arată însă că Max și-ar fi ucis soția și apoi și-a curmat și lui viața. Despre toate acestea, dar și despre momentele-cheie ale carierei lui Max Linder vorbește filmul lui Edward Porembny, o impresionantă călătorie în istoria filmului mut, dar și o reflecție asupra naturii umane, care balansează între lumină și umbră.   Ți-ai dedicat mai mult de zece ani filmului despre Max Linder – cu ce din personalitatea lui ai rezonat cel mai mult?  În stadiul actual al carierei mele, îmi doresc să găsesc ceva cu care pot relaționa în propria mea călătorie. E foarte important să găsesc o conexiune cu personajul. Eu însumi am o viață complexă și admir tot mai mult o persoană care a reușit să schimbe ceva radical în viața sa. Sînt mulți oameni interesanți, dar la unii observi această dualitate, această luptă crîncenă între bine și rău, care te poate ridica sau distruge. E foarte fin acest balans în viață. Am trecut și eu prin evenimente tragice din care am învățat mult și cumva am reușit să le depășesc cu bine. M-am simțit atras de Max Linder pentru că e un personaj care a apărut din nimic, de nicăieri, și mă regăsesc în situația asta, de a lupta și de a plăti prețul. De a continua chiar dacă întîmpini mari obstacole. Nu vreau să repet greșelile pe care el le-a făcut. Am vrut să arăt lumii că un astfel de personaj a existat, dar și să ofer ocazia, prin exemplul lui, de a învăța niște lecții de viață. Nu doar să descoperi, ci și să înveți ceva despre propria viață, să înveți ceva din istorie, să încerci să îți gestionezi viața cît de bine poți. Și că, și atunci cînd ești în căutarea fericirii, trebuie să știi că nu ai cum să eviți suferința. Acumulînd experiență, poți să depășești mai ușor momentele de cumpănă și să mergi mai departe. Unii, mai fragili, cum a fost și el, nu reușesc, se distrug – să nu uităm că a murit la 42 de ani.    Max Linder, în ciuda finalului său tragic, putem spune că a avut și noroc – a scăpat de moarte de cinci ori, în cele mai improbabile situații. E ca și cum ar fi cîștigat cinci vieți. Se ridică întrebarea ce merită mai mult – să ai o viață scurtă și plină sau una lungă, dar banală? Nu cred că există un răspuns clar. Iar Max Linder este exemplul perfect pentru această întrebare. Ne naștem singuri, murim singuri. Ce aduce valoare este felul în care îți trăiești experiențele și le împărtășești cu ceilalți, cu cei apropiați. Să îți trăiești viața din plin este ceea ce conferă un sens pentru mine.    După mai mult de zece ani de lucru la acest proiect, te simți împlinit total sau ai rămas cu regrete?  În ciuda tuturor obstacolelor pe care le-am întîmpinat, inclusiv financiare, cea mai mare satisfacție vine din faptul că nu am renunțat. Uneori sînt lucruri mici care te motivează să mergi mai departe. Unul dintre elementele-cheie în realizarea unui film este să crezi în ceea ce faci, pentru că în final vei constata că a meritat efortul. Momente precum acesta, cînd stăm de vorbă sau seara proiecției la TIFF cînd, în ciuda ploii, oamenii au rămas la discuție mă mișcă cel mai mult. Am lucrat la această creație care acum are propria viață, în relație cu oamenii, care pot să o critice sau să o admire, dar cel mai mult mă mulțumește că acum este în lume și își trăiește viața. E ceva ce nu mi se poate lua. Și după ce eu nu voi mai fi, această creație a mea va continua să existe.    E o confirmare care te ajută și pentru următoarele tale proiecte. Da, cu siguranță. Trăim într-o societate axată pe bani, așa a fost și în perioada lui Max Linder. Dar există ceva și dincolo de asta – iubirea și emoțiile pe care nu le poți cumpăra cu bani. Legătura pe care am avut-o cu echipa mea este de neprețuit. Editoarea mea, Aia Asé, o femeie extraordinară, pasionată, m-a susținut enorm chiar și atunci cînd eu nu mai credeam. Mi-a oferit o afecțiune extraordinară. Este esențial să ai o persoană, două în jurul tău care cred în tine, în ceea ce faci, fără să se gîndească strict la remunerație, asta le spun mereu tinerilor cineaști. Și nu înseamnă că acea persoană trebuie să fie mereu de acord cu tine, nu, cu editoarea mea a fost adesea o luptă intensă, creativă, iar din acea intensitate a ieșit ceva extraordinar. În pictură, ești tu cu tine, dar în cinematografie ai nevoie de ceilalți pentru a-ți îndeplini visul și trebuie să îi tratezi cu afecțiune. Am învățat cum să înot în marea imposibilului, cum să evit dramele, cum să mă descurc cu absurdul birocrației. E grozav că avem modele la care ne putem raporta și putem să învățăm din experiența lor. Nu cred că civilizația se va prăbuși, în ciuda tuturor greutăților pe care le întîmpinăm, pentru că marele atu al umanității sînt cunoștințele acumulate. Am reușit ceva extraordinar în istorie, în ultimii 75 de ani, și sper să continuăm așa, să nu mai pornim războaie mondiale. Am construit o societate în care putem călători liber. Și avem o limbă comună prin care putem comunica. Și în filme este din ce în ce mai răspîndită colaborarea între diferite țări la nivel de producție, ceea ce mi se pare extraordinar. Și trebuie să folosim tehnologia să ne ajute să exprimăm ceea ce înainte era greu de transpus.    Să folosim tehnologia să înțelegem mai bine trecutul, să umplem golurile existente, cum a fost cazul filmului tău. Cum a arătat concret procesul de lucru cu AI? Filmul tău este unic nu doar pentru că îl redă contemporaneității pe Max Linder, ci și prin utilizarea inteligenței artificiale pentru a reconstrui un moment istoric.  În cercetările mele, am dat peste un program realizat de un profesor din Ierusalim, Dani Lischinski. Am intrat în contact cu el și am mers la Ierusalim. Ne-a arătat cum funcționează acel program care se joacă cu imaginile. Mi-am spus că dacă putem să dăm formă non-vizibilului, prin ceva ce avem, dar care nu e foarte clar, putem să îmbunătățim întregul context. Am început să filmez scene cu un actor din Varșovia, Olivier Vaubourg, pentru rolul lui Max Linder (cu el am lucrat pentru efecte speciale, pentru filmul propriu-zis am lucrat în principal cu Remi Bichet și uneori cu Marcin Bikowski și Cezary Dziugiel), și puneam cadrele în acel program. Suprapuneam cadre din arhivă cu ceea ce filmasem. Era un nivel minimal, dar era ceva, așa că am zis să trecem la alt nivel. Așa am întîmpinat prima criză, pentru că ne-am dat seama că tot ceea ce făcuserăm pînă atunci putea fi mult îmbunătățit, astfel că a trebuit să refacem totul. Am început să caut în arhive filmări de 35 mm, de 16 mm sau Super 16 mm, nu copii digitale, ceea ce mi-a permis să fac o mai bună adaptare 4K. Ne-am confruntat cu pericolul falimentului, dar am reușit să ne revenim datorită unor fonduri europene. Și aici am avut niște probleme, pentru că acești bani erau oferiți cu condiția să terminăm în trei ani, dar știam că avea să dureze mai mult de atît.  Fiind vorba despre epoca filmului mut, de multe ori dialogurile sînt doar presupuse, trebuia să inventezi text. M-am consultat cu experți de la Universitatea din Varșovia în procesul foarte migălos de a adapta cuvintele la mișcarea corporală, astfel încît să pară totul natural. Ore întregi, pînă la 3 dimineața, și apoi o luam de la capăt a doua zi, pînă am deprins procesul de mixare a imaginilor și am reușit să îl aplicăm întregului film. Am cerut, de asemenea, sfatul mai multor experți, din mai multe țări, pentru a folosi corect toate detaliile, de la fontul literelor pînă la modelul corect al roților mașinilor. Alături de designerul grafic Daniel și Ilya, din Ucraina, ne-am dat seama că e mai bine să multiplicăm imaginea pînă la 60 cadre pe secundă – în mod normal sînt 24 –, și apoi am trecut din nou la 24, ceea ce a dus la o mai mare fluiditate. Așa am ajuns să descoperim lucruri care pînă atunci nu fuseseră vizibile, de pildă scena cînd își scoate ceasul din buzunar, ceea ce ne-a permis să deducem că era în întîrziere. Apoi aveam nevoie de fundal și știam că puteam crea fundalul astfel încît să nu se sesizeze că este adăugat. În etapa finală, am stat în fața unui monitor de înaltă calitate și efectiv am trecut prin fiecare cadru. De la 60 de cadre pe secundă, am trecut la 24 și trebuia să le luăm pe rînd, să eliminăm ce nu se potrivea și așa mai departe, așa că îți imaginezi cantitatea enormă de muncă. De asemenea, am realizat că nu exista o armonie între scenele cu zgîrieturi și unele mai curate, astfel că a trebuit să ajustăm procesul de curățare, să găsim un echilibru între ele, să le facem omogene. Din nou, am crezut că avea să dureze cam trei luni, dar a durat un an. Subliniez din nou, am avut norocul unei echipe care a crezut în nebunia mea. Evident, fiecare trecea prin crizele și căderile lui, iar eu trebuia să am calmul și stăpînirea să le gestionez. Fără ei însă, nu aș fi acum aici.  Muzica joacă un rol important în film. Cum ați lucrat la sunet și la fondul muzical? Am găsit un sound designer extraordinar, Bartek Putkiewicz, foarte pasionat de munca sa, foarte atent la detalii precum acuratețea mișcării buzelor în raport cu sunetul. De la șase luni, cît ne-am imaginat că o să dureze lucrul, am ajuns la patru ani.  Am hotărît să nu avem muzică realizată electronic, ci instrumental. Ai putea spune că există programe extraordinare de a crea muzică în prezent, dar ceva în interiorul meu îmi spunea că trebuie să fie naturală. Și atunci un coleg de-ai mei din Franța mi-a spus de un compozitor, Reinhardt Wagner. A fost de acord să lucreze cu mine, cu condiția să îi las libertate, inclusiv în a alege numărul de muzicieni. La început era vorba despre aproximativ nouă oameni, dar s-a ajuns la incredibilul număr de 52. Mi-am amintit că am lucrat la un alt film al meu cu Orchestra Filarmonică din Gdansk, așa că am apelat la ei. Mi-a luat o lună și jumătate să îi conving, pe rînd, să colaboreze cu mine, cu bugetul limitat pe care îl aveam. Pentru mine a fost unul dintre cele mai copleșitoare momente să asist la înregistrarea muzicii într-un studio imens, un spațiu necesar pentru a înregistra sunet surround 5.1 Cînd oamenii văd pasiune în tine, îi poți convinge de ideea ta. Un alt moment emoționant pentru mine a fost atunci cînd Reinhardt, care era în Paris, m-a chemat să îmi arate ceva. M-am dus imediat la Paris și mi-a arătat în cadrele în care apărea un ceas și care fusese acolo mereu, în fața mea – pe ceas erau inscripționate inițialele sale, RW, dar nu le observasem pînă atunci.  Există o replică celebră în Maestrul și Margareta a lui Bulgakov – manuscrisele nu ard niciodată. În cazul lui Max Linder, am putea spune că înregistrările nu ard niciodată. Cum ai ajuns să descoperi înregistrări considerate pierdute?  Are o mare legătură cu fiica lui Max Linder – Maud. Maurice, fratele lui Max, a fost extrem de invidios pe Max. Era, de asemenea, instabil mintal, consecințe ale sifilisului de care a suferit. După moartea lui Max, a luat toate înregistrările lui și le-a îngropat în grădină. Patruzeci de ani mai tîrziu, a intervenit Maud Linder, care a aflat tîrziu că este fiica lui Max, întrucît bunica ei maternă practic a răpit-o, a dus-o în Anglia și pînă la 14 ani a crezut că este băiat și nici nu a știut cine îi sînt părinții. Cînd a intrat în posesia moștenirii, s-a mutat la Paris, într-o casă imensă, și s-a dedicat conservării a ceea ce rămăsese de pe urma tatălui ei. Era foarte dură și bizară, era dispusă să vorbească despre orice, dar nu voia să îți dea nimic. Se afla în procese cu toți cineaștii care făcuseră ceva legat de Max Linder. A durat mult pînă să mă accepte la ea în casă, dar norocul meu a fost că sînt polonez, iar ea avea o afinitate aparte pentru Polonia. Deși m-a acceptat, tot nu mi-a dat vreo permisiune. După ce a murit, surpriza a fost să aflu că mi-a lăsat prin testament o cutie cu scrisori ale lui Max Linder către mama lui. M-a frămîntat un pic dilema morală, dacă am dreptul să le citesc, dar nu am putut să cedez tentației, mai ales că aveam nevoie să fiu sigur că transmit informațiile corecte cu privire la ultima parte a vieții lui Max.  Dincolo de asta, am avut o rețea mare de oameni din toată lumea, din Japonia pînă în America, oameni care m-au ajutat cu informații, am primit înregistrări despre care nu știa nimeni și care au fost extrem de valoroase în economia filmului. Un mare ajutor l-am primit din partea arhivelor din România, Mihai Fulger m-a ajutat enorm și a avut o răbdare extraordinară să caute. La un moment dat, după ce am terminat filmările cu echipa în Paris, am primit un telefon de la cineva care ne-a spus că știa de o bătrînă care teoretic deținea ceva legat de Max. Mi-am convins echipa să mergem, deși era în direcția opusă nouă, și ce bine că am făcut, pentru că am descoperit exact înregistrările pe care Maud le căutase toată viața, cu înmormîntarea tatălui ei. Știa că fusese un cameraman care filmase cadre de atunci, dar nu le găsise niciodată. Am decis să includem acele cadre aproape așa cum le-am găsit, pentru ultima parte a filmului, fără să intervenim cu ceva.

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

" ["post_title"]=> string(101) "„Prin exemplul lui Max Linder, am vrut să ofer ocazia să se învețe niște lecții de viață“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(86) "prin-exemplul-lui-max-linder-am-vrut-sa-ofer-ocazia-sa-se-invete-niste-lectii-de-viata" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:46:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:46:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242551" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#36223 (24) { ["ID"]=> int(242549) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:07:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:07:23" ["post_content"]=> string(10426) " Cîntăreața franco-venezueleană La Chica s-a aflat pentru a treia oară consecutiv în România. Ea a susținut concerte la București, cu ocazia Fête de la Musique, pe 18 iunie, apoi la Cluj, în cadrul TIFF, pe 20 iunie, și la Iași, la Rocanotherworld, pe 22 iunie. Am stat de vorbă cu artista La Chica în Sala „Elvire Popesco“ a Institutului Francez din București.   La Chica, vreau să vă întreb mai întîi cum s-a născut pasiunea dvs. pentru muzică și de ce ați simțit nevoia să faceți din vocație o profesie. Cum e să aveți meseria de muziciană? Pentru mine, muzica a făcut dintotdeauna parte din viața mea, încă de cînd eram foarte mică. Părinții mei, care sînt foarte melomani, aveau obiceiul să mă adoarmă punîndu-mi căștile pe urechi (la un volum decent, evident). Am început să cînt la vioară la 7 ani, apoi la pian, la 9 ani. Mi-a plăcut imens să cînt și foarte curînd s-a dovedit un mijloc nimerit de expresie, căci eram o copilă foarte timidă. Nu înclinam să fac din asta o meserie, doar că mi s-a oferit această posibilitate și mi-am urmat intuiția. Nu m-am gîndit dinainte, căci nu știam că este posibil să devin o muziciană profesionistă, nu aveam exemple veritabile în jurul meu, iar muzicienii pe care-i ascultam pe discuri păreau să aparțină unei alte dimensiuni, unei alte realități. Sînt foarte fericită să fac meseria aceasta, care vine la pachet cu un lot de dezavantaje și de sacrificii, dar știu de ce o fac. Este o meserie dificilă, în care trebuie mereu să te reînnoiești, dar a-ți pune întrebările potrivite îți permite să eviți stagnarea, iar eu am nevoie să simt că evoluez. La Chica, de ce ați ales numele acesta de scenă? La Chica înseamnă fată. E o denumire universală. Abordez în cîntecele mele teme și subiecte precum orice fată care-și pune întrebări. Astfel, nu sînt catalogată sau judecată plecînd de la numele meu, ci doar de la muzica mea. Mi-am dorit ca numele acestui proiect să fie mai mult un titlu decît un nume. Vă compuneți cîntecele de obicei în spaniolă, uneori în engleză. De ce ați ales limba spaniolă?  Spaniola este o limbă care sună. Vocea se proiectează mai ușor, căci cuvintele se termină în „o“ și „a“. Pot folosi metafore, formulări abstracte și lirice care au sens și sînt mai dificil de exprimat ca atare în franceză. Spaniola este și limba mea maternă, limbă care apare mult în visele mele. Iar eu mă inspir din visele mele pentru a scrie. Cum vă compuneți cîntecele? Care este sursa dvs. de inspirație? Mă inspiră foarte mult relațiile umane, căutarea conexiunilor (mai mult sau mai puțin reușită) dintre noi. Natura îmi vorbește mult, de asemenea. Și firește, epoca în care trăim, mișcările sociale, repetarea greșelilor din trecut, ciclurile. Muzica dvs. este o captare a undelor, a energiei universului și a mișcărilor sufletești?  Sper. Încec să las să vorbească intuiția, să nu reflectez prea mult cînd creez. Este una dintre modalitățile posibile pentru a intra în rezonanță cu universul. Cum v-au marcat rădăcinile franceze și venezuelene creația? Mă consider un adevărat amestec între cele două culturi ale părinților mei. Am crescut hrănindu-mă cu cele două moșteniri muzicale: din Caraibe și din Europa. Și am impresia că-mi creez propriul meu peisaj muzical, la mijloc între cele două culturi. Muzica dvs. creează o ambianță specială. Cum izbutiți? Mulțumesc, ăsta-i și scopul! Mă conectez la maximum cu mine însămi, încerc să mă ancorez acolo. Apoi, îmi invit străbunii să împărtășească cu mine aceste momente. După aceea, invit publicul să mi se alăture încet-încet. Creez setlist-ul în funcție de energia bucăților muzicale. Cum faceți trecerea de la un album la altul? Trecerea de la un album la altul necesită să fi trăit anumite lucruri, să fi avut noi experiențe, să fi împrumutat direcții diferite. Este important pentru mine să povestesc lucruri personale, să am un punct de vedere elaborat despre un subiect; dacă nu, consider că e vorba despre un împrumut și mă jenează să vorbesc în mod teoretic. Deci să las să treacă o vreme este vital pentru mine. Moartea fratelui dvs. v-a marcat profund și ați compus cîntece pentru el. Cîntece de trecere. Ați făcut-o pentru a-i păstra memoria și a îmblînzi durerea pierderii sale? Ați găsit alinare în cîntecele pe care i le-ați dedicat? Care este relația dvs. cu memoria și cu lumea de dincolo?  Da, toate astea la un loc. Experiența morții fratelui meu m-a îmbogățit imens, ea mi-a adus o înțelegere profundă asupra lumii, multă lumină și iubire. Și am transformat emoțiile în cîntece, permițîndu-mi să avansez în privința unor anumite etape ale doliului; a fost foarte cathartic. Îmi plac momentele pe care le creez, pentru a mă conecta cu el prin intermediul sunetelor, într-o stare de hipnoză care-mi oferă o legătură mai profundă. Elementele naturii, peisajele din Venezuela, animalele și spiritele ocupă un loc important în creația dvs. De exemplu, șarpele, rîul și marea.  Da, simbolismul animalelor apare deseori în cîntecele mele. El este prezent în folclorul venezuelean, în legendele indigene cu care am crescut. Cred în puterea Naturii, deci îmi place s-o integrez în cuvintele mele. Imaginația și sentimentele joacă un rol important în muzica dvs. Vreți, astfel, să-i purtați pe oameni într-un univers misterios, chiar magic, incantatoriu? De unde vine acest ritm incantatoriu?  Ritualurile fac parte din cotidianul meu, este moștenirea mamei și a bunicii mele. Magia nu este mistică pentru mine, ea este reală. Este o manieră de a îmblînzi și transforma energiile care ne înconjoară. Așadar, devine logic să le integrez în concertele mele și să le împărtășesc cu ceilalți. Ați fost considerată muziciană șaman. Sînteți de acord cu această apreciere? În ce ar consta șamanismul dvs.? Credeți că apa și cîntecul pot vindeca? Nu sînt șaman. Bunica mea era. Deocamdată, nu vindec oamenii direct. În schimb, știu că muzica are virtuți șamanice de vindecare. Sunetele te pot salva din situațiile de blocaj și de rău, și asta e ceea ce încerc să creez: un sunet care generează emoție (pozitivă sau negativă), o reacție, chiar o vindecare. Apa este un element magic, apa m-a vindecat de mai multe ori. Rîul curăță, apa sărată regenerează. Deci, pentru mine apa și cîntecul sînt legate de energia vindecării. Muzica dvs. are un mesaj protestar, militați împotriva imperialismului american și a sărăciei. De exemplu, Ratas. Vă implicați în lupta pentru a susține popoarele latino-americane și altfel decît prin cîntecele dvs.? Unul dintre modurile de a lupta este de a fi conștient. De a ști. De a înțelege înainte de a denunța. De a spune. Muzica îmi permite să trezesc conștiințele. Pe lîngă ajutorul financiar, îmi susțin familia și prietenii din Venezuela vorbind despre situația de acolo, dîndu-i realitate prin cîntecele mele. Vorbind despre cei invizibili, îi facem vizibili. Susțineți femeile și independența lor. Cum anume? Particip la cercurile de femei din Franța, din Mexic și Venezuela, învățăm împreună să deconstruim, comunicăm enorm, ne susținem, de îndată ce este posibil, ne aducem ajutorul în centrele pentru femei bătute, în refugiile pentru femei trans. Anul acesta, sînt mentor al unei academii care le dă ajutor muzicienelor să-și dezvolte un proiect solo, într-o industrie muzicală încă prea misogină și patriarhală. Cîntați împreună cu sora dvs., Sandra. Cît de importantă este familia pentru dvs.? Familia este foarte importantă pentru mine. Și nu numai cea de sînge, ci și cea care se construiește pe măsură ce viața se desfășoară. Vă place să dați concerte. Care este energia pe care întîlnirea cu publicul v-o aduce? Mă simt acasă cînd sînt pe scenă. Ador asta. Căci îmi permite să trăiesc un moment în prezent, fără proiectarea viitorului, fără să fiu în trecut. Și a trăi un moment adevărat în prezent împreună cu oamenii nu este ceva obișnuit. Iar concertele creează acest moment. Și cînd energia circulă bine cu publicul, asta mă îmbogățește. Îmi dă forță și speranță în umanitate. Vorbiți-ne, vă rog, despre realizarea videoclipurilor dvs. Pentru mine, arta este globală, deci aspectul vizual al proiectului este important. Ador să mă gîndesc la conceptul estetic care-mi va prelungi discursul muzical. Am avut șansa să întîlnesc realizatori și artiști vizuali extrem de talentați, cu care a face videoclipuri a devenit o pasiune. Sînt mîndră de munca făcută și am încă o mulțime de idei pentru viitor!  

Interviu realizat și tradus din franceză de Doina IOANID

" ["post_title"]=> string(86) "„Mă consider un adevărat amestec între cele două culturi ale părinților mei“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(74) "ma-consider-un-adevarat-amestec-intre-cele-doua-culturi-ale-parintilor-mei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:43:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:43:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242549" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#36222 (24) { ["ID"]=> int(242436) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 10:37:37" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 07:37:37" ["post_content"]=> string(14254) "" ["post_title"]=> string(77) "„Uimirea și admirația pentru această carte mi s-au reînnoit constant“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(67) "uimirea-si-admiratia-pentru-aceasta-carte-mi-s-au-reinnoit-constant" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 12:00:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 09:00:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242436" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36221 (24) { ["ID"]=> int(242407) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-06-29 12:28:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-06-29 09:28:06" ["post_content"]=> string(28520) "

Reacțiile actorilor și conducerii Teatrului „Luceafărul” din Chișinău, cu privire la spectacolul Invizibil, regizat de David Schwartz.

Pentru că s-au spus și s-au scris foarte multe lucruri despre suspendarea spectacolului Invizibil, în regia lui David Schwartz, considerăm necesar să oferim cititorilor noștri – care au deja acces la textul integral al piesei și la punctul de vedere al regizorului, citat de Iulia Popovici – și opiniile celorlalte părți direct implicate, la care se face constant referire în interviul acordat de David Schwartz pe https://platzforma.md/arhive/394108

 

Comunicatul actorilor implicați în proiectul de la Teatrul „Luceafărul”

Credem că este important să se cunoască și punctul de vedere al actorilor implicați în lucrul asupra spectacolului despre care se discută în spațiul public, să povestim cum a fost această experiență și pentru majoritatea dintre noi. Chiar din momentul în care am început lucrul la spectacolul Invizibil, la prima întîlnire cu regizorul invitat, David Schwartz, au fost stabilite niște reguli:

1. Să fie protejată identitatea surselor care furnizează informații (a persoanelor intervievate);
2. Textul în mare parte va fi ficționalizat (tocmai pentru asigurarea anonimatului persoanelor intervievate);
3. Produsul nu va avea conotație politică;
4. Nu vor fi utilizate nume, adrese concrete, denumiri de organizații, instituții etc.

În acest context noi devenim coautorii proiectului. Regizorul a subliniat că: „nu veți fi impuși să faceți ceva cu care nu rezonați, nu sînteți de acord sau contravine viziunilor voastre”. Primul semnal de alarmă a apărut după prima lectură. Noi, actorii, ne-am declarat împotriva unui fragment dintr-un interviu pe care ni l-au acordat doi refugiați din Ucraina, pentru că din momentul în care țara vecină a fost invadată, Teatrul a manifestat o poziție clară asupra războiului din Ucraina, condamnînd agresiunea, iar declarațiile din fragmentul respectiv de text nu rezonau cu poziția noastră, mai ales, luînd în considerare contextul geopolitic și expansiunea în spațiul nostru a războiului informațional, cînd orice informație trebuie verificată minuțios înainte de a i se da curs. Dincolo de asta, nu aveam dovezi că lucrurile descrise s-au întîmplat așa cum povestea intervievatul, afirmațiile nu puteau fi probate. Am încercat de cîteva ori să inițiem un dialog pe acest subiect, dar regizorul a afirmat că el ține neapărat ca această bucată să rămînă, apoi într-o formă ironică ne-a spus: „Voi puteți să vă dați cu părerea, dar pînă la urmă regizorul hotărăște”. Această replică ne-a făcut să înțelegem că părerea noastră nu contează, chiar dacă anterior am convenit că sîntem coautorii proiectului. La următoarea repetiție un alt actor a reluat discuția despre bucata respectivă. Drept răspuns, regizorul a avut un discurs în care a făcut cîteva declarații, cel puțin dubioase: „Ucraina e de vină pentru acest război; Ucraina trebuie să cedeze teritorii Rusiei de dragul încetării războiului; dacă Rusia nu ataca Ucraina, Ucraina avea să atace Rusia; Rusia vrea doar să-și întoarcă teritoriile istorice; vorbitorii de limbă română din Republica Moldova sînt de vină pentru războiul din Transnistria (pentru că discriminează vorbitorii de limbă rusă)” – declarații în care recunoaștem retorica putinistă, care este distribuită prin intermediul mijloacelor de propagandă susținute și diseminate de Kremlin, cu care noi nu sîntem de acord, lucru pe care l-am și declarat direct. În ziua următoare, dimineață, la repetiție în urma discuției anterioare, domnul regizor ne-a anunțat că va veni „cu un anunț care nu este un dialog, ci un monolog”, prin care ne-a comunicat că va scoate bucata despre războiul din Ucraina, ținîndu-ne în paralel o lecție despre faptul că teatrul este o platformă care ar trebui să vorbească despre problemele sociale și politice și că n-a mai întîlnit o trupă atît de fricoasă. Noi am spus că nu ne este frică, doar că nu sîntem de acord cu viziunile lui și că acestea sînt două lucruri diferite. Regizorul a părut sarcastic, ironic și iritat, la fel cum era de fiecare dată cînd nu eram de acord cu poziția lui, fapt care a tensionat atmosfera de lucru, unii actori s-au simțit intimidați. Mai tîrziu am aflat că unii dintre actori au primit mesaje private în care regizorul vorbea despre administrația Teatrului că ar fi paranoică și acțiunile administrației sînt nefondate, lucru care a produs o scindare între membrii echipei. Unii dintre noi au preferat să nu-și mai expună părerile, de frică să nu fie presați psihologic. O altă dispută am avut cînd am atenționat că în text existau falsuri. Unele bucăți de text au fost luate din surse nesigure, nedocumentate, dar prezentate drept adevăruri. Cînd noi am sesizat că aceste afirmații sînt falsuri, răspunsul regizorului a fost că nu va sta nimeni să urmărească cu atenție cronologia evenimentelor. Ca ulterior juristul să confirme că îndoielile noastre au fost fondate, deoarece am putea fi pasibili de atragere la răspundere pentru afirmații false sau calomnioase. Precizăm că noi, actorii, am cerut ca textul să fie verificat de un jurist. O altă bucată de text la care s-a reacționat a fost un monolog al unui șofer care transporta ilicit pasageri și colete în Europa. În interviu el afirma că UE interzice produsele moldovenești pe piața europeană, lucru care este un fals, deoarece nu există informații oficiale care ar confirma că mărfurile moldovenești sînt interzise în UE, rapoartele ne furnizează informați contradictorii. Regizorul a refuzat cu vehemență să elimine această replică din text și/sau să ofere un context acestor declarații, ținînd în fața noastră discursuri politice anti-europene și recurgînd la aceeași presiune psihologică. În încercarea noastră de a iniția o discuție despre acest fragment, regizorul a zis iritat: „Încetați să mai veniți cu modificările voastre și să discutați pe la țigări despre spectacol. Pe urmă vă duceți și vă plîngeți administrației”. Evident, acest lucru ne-a făcut (pe unii dintre noi) să încetăm să mai intervenim cu vreo părere. O altă problemă cu care n-am fost de-acord este că regizorul, chiar dacă a promis că va proteja sursele și nu vor exista elemente recognoscibile a persoanelor publice care au acceptat să ne dea interviuri, nu a respectat deloc această promisiune. Noi, la indicația regizorului, am preluat maniera de a vorbi, limbajul, gesturile, vestimentația acestor persoane publice, expunîndu-le astfel. În aceste bucăți, nu a fost creat niciun context de ficțiune. Unele replici au fost rupte din contextul interviului și plasate într-un context manipulatoriu. Cînd am atenționat asupra acestui fapt, regizorul a afirmat: „Din experiența mea, oamenii sînt plăcut surprinși să se regăsească pe scenă”. Noi, de fapt, cînd luam interviurile de la surse, îi asiguram în repetate rînduri că nu va exista nicio asemănare dintre ei și personajele din spectacol. Spre final, după ce au apărut toate bucățile de text (pentru că unele apăreau pe parcurs, multe scene erau repetate individual, nu s-a conturat un produs cap-coadă decît la primul șnur), o mare parte dintre noi am dedus că acest spectacol sugerează un mesaj distorsionat, cu accente manipulatorii, cu care noi, actorii, nu sîntem de acord. Dintr-un produs care a vrut să analizeze problema corupției la rece, rațional, bazat pe surse etc., s-a transformat într-un produs părtinitor, angajat politic. Pentru că dialogul nu mai era posibil și nu puteam să ne exprimăm punctele de vedere în procesul de lucru, uneia dintre colege i s-a făcut rău și a fost nevoită să ia tratament pe parcursul cîtorva săptămîni. Unii dintre noi se gîndeau să-și dea demisia din Teatru. Ținem să menționăm că sîntem la prima experiență de acest gen, recunoaștem că am fost confuzi pe parcursul montării, dar abia spre final am sesizat mesajul spectacolului. Deoarece eram la o săptămînă distanță de data în care fusese stabilită premiera, nu am știut cum să procedăm. Să ieși din proiect la o săptămînă de premieră nu este deloc ușor și nici corect față de alți colegi, fiecare actor cunoaște acest lucru. Dar există limite care nu pot fi depășite. Considerăm că, pentru transparență, a fost necesar să aducem vizibilitate și asupra relației regizor-actor în procesul de lucru a producției spectacolului Invizibil. Ion Jitari, Radu Canțîr, Lybitza Roman Dodon, Maria Anton, Vitalia Grigoriu, Tataru Dorina, Ion Liulica Vezi Comunicatul aici: https://www.facebook.com/luceafarul.md/posts/pfbid02Pe5k2u4tMsa87EBfxVGfSSu1wTDaVLsChyGW3cQZbGFCdrMNwYy9KWfRPVC3KBe9l  

Comunicatul Teatrului Republican „Luceafărul”

Cîteva precizări cu referire la interviul „Cenzură și autocenzură în teatrul moldovenesc: cazul spectacolului Invizibil de la Teatrul Luceafărul”, publicat pe https://platzforma.md/arhive/394108 În cazul în care, așa cum prevede etica și deontologia profesională, ni s-ar fi solicitat părerea, deoarece în interviul publicat avem statut de persoane vizate, presupusele noastre afirmații, fapte și opinii fiind reproduse în formă liberă de intervievat, v-am fi pus la dispoziție următoarele informații despre proiectul Invizibil, despre modul în care s-a lucrat la acest spectacol de teatru documentar, despre cum a fost colectată informația, cum a fost selectat textul și despre motivele amînării premierei spectacolului. Opt actori din trupa teatrului au fost antrenați în proiectul spectacolului, în a cărui descriere se menționează că: „își propune să documenteze și să transpună într-o formulă teatrală atît demersurile anticorupție, cît și practicile de corupție, de la cele de care se lovește fiecare cetățean în interacțiunea curentă cu autoritățile, la cele mai puțin «vizibile», dar mult mai nocive, care țin de furtul banilor publici, neplata taxelor sau traficul de influență și are drept scop să analizeze și să radiografieze fenomenul corupției și discursul anticorupție, pentru promovarea gîndirii critice și a spiritului civic în rîndul spectatorilor”. Procesul de construcție a unui spectacol de teatru documentar începe cu o perioadă de cercetare a diverselor surse directe sau indirecte, urmată de transcrierea și arhivarea materialelor obținute, și apoi de structurarea unui scenariu de spectacol care editează, combină, remixează materialele respective. Principala sursă de materiale pentru documentare este interviul semistructurat, realizat după metode similare cu cele din antropologie. Sînt selectate pentru interviu persoane relevante pentru tema sau subiectul abordat (persoane direct afectate sau implicate, dar și cercetători, teoreticieni, oameni care au studiat fenomenul respectiv). Actorii implicați în proiect au realizat mai întîi interviuri cu persoane dispuse să ofere informații care pot fi folosite în spectacol. Deci, fiecare actor implicat în proiect este co-autor al textului și al proiectului Invizibil. În pofida faptului că în procesul de colectare a informației s-a convenit din start că va fi protejată identitatea persoanelor publice care au acceptat să ofere informații sub protecția anonimatului, în procesul de conturare a personajelor, regizorul a accentuat (prin indicații referitoare la costum, accesorii și limbaj) particularități fizice recognoscibile sau indicii de comportament, statut, ocupația sursei, expunînd-o public astfel, iar informațiile oferite de aceste surse erau prezentate în textul monologului ambiguu, parțiale, fără a fi citate cu exactitate. Administrația teatrului a semnalat acest lucru regizorului, atenționîndu-l că instituția riscă să fie trasă la răspundere pentru aceste încălcări, însă dînsul a negat că acest lucru se va întîmpla. Și cînd i s-a atras atenția asupra faptului că unele informații de care face uz nu corespund realității, el a spus că asta nu contează și că nu o să observe nimeni. Lucrul asupra spectacolului a început cu un draft, fără a avea o variantă definitivă a textului și acest lucru nu este o noutate în teatru, mai cu seamă că e vorba de teatru documentar, deci varianta finală a scenariului se definitivează pe parcurs, în procesul de lucru. Draftul de scenariu era alcătuit din material brut, regizorul precizînd că l-a făcut pe repede, ca să accelereze lucrurile la producție și că are mult de lucru la el, menționînd că el nu intenționează să ne creeze probleme. În final, după plecarea regizorului, i-am prezentat textul la care aveam acces juristului, acesta avertizîndu-ne că textul întrunește componente pentru care riscăm să fim dați în judecată. Primele semne de întrebare referitoare la text au apărut la prima lectură; actorii au reacționat la textul despre războiul din Ucraina, exprimîndu-și dezacordul cu felul în care acesta a fost prezentat. Deci, o mare parte din actori s-au declarat în dezacord cu viziunile politice ale regizorului. În calitate de cetățeni, fiecare avem dreptul să ne exprimăm liber opiniile și convingerile, dar un spectacol de teatru documentar, apărut sub egida unei instituții de teatru, trebuie să facă o distincție clară între fapte și opinii și să nu prezinte opiniile personale drept fapte, punînd astfel la îndoială profesionalismul, credibilitatea și reputația instituției. Atmosfera de lucru devenind tensionată, unii actori antrenați în proiect au declarat că demisionează din teatru. Regizorul a refuzat să aibă un dialog cu actorii, chiar dacă era la curent cu faptul că ei sînt nemulțumiți și contrariați. Precizăm că, atunci cînd unii actori au sesizat adminsitrația în legătură cu anumite momente tensionate care au intervenit în procesul de lucru, directorul artistic al teatrului le-a propus actorilor să discute cu regizorul și să-și spună părerea, să-și argumenteze punctele de vedere. De asemenea, în discuțiile cu regizorul, administrația teatrului i-a sugerat acestuia să inițieze un dialog cu actorii, astfel încît participarea lor în acest proiect să nu le lezeze onoarea și demnitatea, să nu se simtă forțați să încalce convingerile personale, normele etice și dreptul la propria opinie, dar, cu regret, regizorul nu a ținut cont nici de acest aspect. Lucrurile au devenit dubioase în momentul în care, la crearea evenimentului pentru prezentarea și promovarea viitorului spectacol, regizorul a scris sinopsisul spectacolului, iar la final, fără să se coordoneze cu direcția teatrului, a adus mulțumiri anumitor persoane, unele dintre ele fiind implicate politic. Chiar și în asemenea condiții, spectacolul nu a fost interzis. Premiera a fost contramandată pe motiv că una dintre actrițele implicate în proiect s-a îmbolnăvit și a urmat o perioadă de tratament și regim strict, la indicația și sub evidența medicului. Ulterior ea ne-a informat că a cedat nervos din cauza stresului și anxietății acumulate, deoarece nu era de acord cu cerințele regizorului. Am anunțat regizorul printr-o scrisoare oficială că teatrul transferă pentru următoarea stagiune premiera acestui spectacol și considerăm că invocarea altor fapte și acțiuni decît cele care au stat la baza acestei decizii sînt afirmații manipulatorii. Comunicatul apare aici https://www.facebook.com/luceafarul.md/   Viaceslav Sambriș (director artistic al Teatrului Republican „Luceafărul” din Chișinău) Cînd am venit la Teatrul „Luceafărul” în funcția de director artistic, mi-am făcut un plan de invitați, printre care era și regizorul David Schwartz. Între timp, pînă la venirea lui, Teatrul a colaborat și cu alți regizori invitați din România, dar și de la noi: Cristian Kiliti, Radu Tudose, Dima Acriș, Iulian Bubuioc. Nu am avut pînă în prezent probleme cu regizorii invitați, nu au avut ce să ne reproșeze în procesul de lucru și nici după încheierea colaborării. David Schwartz s-a arătat bucuros de invitație și a acceptat să vină, lucru de care m-am bucurat și eu. Despre el nu cunoșteam alte informații decît că este regizor de teatru documentar și văzusem, mai demult, cîteva producții realizate de el care mi-au plăcut. A ajuns la Chișinău și a ținut un atelier cu actorii, în urma căruia s-a decis să facem un proiect în care să vorbim despre fenomenul corupției în Republica Moldova. Am spus că mi se pare o idee interesantă și binevenită. Peste un an, a început lucrul la proiect. Mai întîi s-a colectat material, s-au realizat interviuri. Apoi a venit regizorul, care a prezentat un draft de text. Precizez că draftul nu a fost prezentat directorului artistic al teatrului, adică mie, prezența mea a fost ignorată, nu știu, presupun că pur și simplu i-a scăpat acest detaliu. Textul a fost expediat mai întîi scenografilor și apoi s-a făcut o lectură cu actorii. Reacțiile vizavi de textul prezentat au apărut imediat după prima lectură. Scenografa Stela Verebceanu a avut o discuție în contradictoriu cu regizorul, în care și-a exprimat poziția. Mai tîrziu m-a sunat doamna consilieră Angela Brașoveanu, să mă întrebe ce s-a întîmplat. I-am povestit că am invitat un regizor, că se lucrează la un proiect de teatru documentar, că s-a făcut un draft de text la care trebuie să se lucreze, apoi ne-am spus la revedere și atît. Subliniez, nu a fost nicio amenințare, și nicio restricție din partea dumneaei sau indicație! A fost un apel personal, de la o persoană cu care mă cunosc de foarte mult timp. David știe foarte bine cum s-a întîmplat și ce am discutat, i-am spus că apelul telefonic a fost o discuție care nu are scopul să influențeze procesul de lucru, este o clarificare a unor aspecte ce țin strict de relațiile interumane. Aceasta a fost singura discuție telefonică și singura comunicare despre proiect cu o persoană din afara Teatrului. Apoi am primit și eu textul și nu m-am declarat „încântat” așa cum afirmă regizorul, am zis că, în ideea unui draft, textul este ok, îmi place, doar că sînt cîteva momente care nu mi se par în regulă. Regizorul mi-a promis de mai multe ori ca textul va fi redactat în așa fel încît să fim protejați. În calitate de director artistic nu am dreptul să mă implic în procesul de creație al artistului invitat, pentru că acest lucru poate fi perceput ca o imixtiune în procesul și libertatea lui de creație, dar și o lipsă de respect și încredere față de invitat. Am așteptat predarea spectacolului, voiam să văd un șnur cap-coadă, împreună cu Consiliul Artistic al Teatrului și să ne putem formula o părere, dar, din păcate, nu a avut loc predarea spectacolului. Apoi au apărut reacții din partea majorității actorilor implicați în proiect, care și-au exprimat dezacordul cu regizorul. I-am sfătuit pe actori să-l convoace pe regizor la discuții. I-am încurajat să vorbească despre asta. Am vorbit și cu regizorul, l-am preîntîmpinat că actorii nu rezonează cu viziunile dumisale politice și e cazul să aibă o discuție cu ei în care să înțeleagă dacă merită de continuat sau nu. Discuția din păcate nu a avut loc. Țin să precizez că atunci cînd l-am rugat pe regizor să renunțe la un pasaj cu care o parte dintre noi nu am fost de acord, pentru că așa cum juca actrița, era foarte evident la ce persoană publică se referă și că o punem în pericol, i-am spus direct regizorului despre discuția mea cu un prieten, care nu deține nicio funcție de stat și care mi-a spus că se zvonește că pregătim un atac la Teatru. I-am spus regizorului că astfel de zvonuri mă îngrijorează și l-am rugat să se asigure că producția nu ne va crea probleme de ordin etic, deontologic și juridic, așa cum ne promisese de la început. Această discuție a avut loc în cabinetul managerei Teatrului, despre care dînsul pomenește în interviu. Situația se tensiona, unii dintre actori au anunțat că vor să demisioneze. La rîndul meu le-am spus că pot ieși lejer din proiect dacă nu sînt de acord cu viziunile regizorului. Fiind la prima lor experiență de asemenea gen, nu știau cum să procedeze. Situația devenise confuză, regizorul discuta cu angajații pe grupuri, unii actori au primit mesaje despre direcția Teatrului, precum că sîntem paranoici. Una dintre actrițe devenise nervoasă, am întrebat-o cum se simte și mi-a spus că bea de o săptămînă valeriană, pentru că se simțea prost ca nu cumva să fie percepută greșit. În următoarea zi ne-a anunțat că s-a îmbolnăvit, medicul i-a eliberat certificat de concediu medical cu tratament strict. Din acest motiv premiera nu a avut loc! După plecarea regizorului, ea mi-a spus că s-a îmbolnăvit, pentru că devenise stresată și anxioasă din cauză că nu era de acord cu viziunile regizorului. Situația fiind sensibilă, nu am știut cum să-i comunicăm regizorului că actrița s-a îmbolnăvit din cauza lui și că, evident, nu mai voia să facă parte din proiect și nu doar ea. Fiind vorba despre un spectacol de teatru documentar, care are la bază relatări ale unor persoane reale și face referință la fapte și acțiuni curente, la zi, la sugestia unora dintre actori, am dat textul juristului, ca să facă și el cunoștință și să ne asigurăm că este în regulă din punct de vedere al normelor juridice. După ce a făcut cunoștință cu textul, specialistul ne-a anunțat că unele referințe în text pot servi drept temei cu riscul de a fi dați în judecată. În aceste condiții, i-am propus regizorului să amînăm premiera pentru stagiunea următoare, ca spiritele să se calmeze și în speranța că vom găsi soluții pentru a ajunge la un numitor comun, dar dumnealui a refuzat. Nu a avut răbdare să discutăm strict pe criterii ce țin de profesie, etică, deontologie și respect al demnității și onoarei persoanei, fie că e vorba de persoane concrete, vizate în spectacol sau de cele implicate în realizarea acestuia. A preferat să facă acuzații publice, speculative. Confirm cu toată responsabilitatea că spectacolul NU A FOST INTERZIS! Informațiile cu care manipulează și victimizarea regizorului sînt jenante în cazul ăsta! Mai este un aspect important pe care domnul regizor, ca om din domeniu, îl cunoaște și anume că programul spectacolelor și data premierelor în teatru nu țin de competența lui, ci de agenda Teatrului. De asemenea, menționez faptul că și domnul Vitalie Sprânceană, cel care a realizat interviul cu regizorul, a fost implicat în acest proiect, fără să fie la curent direcția Teatrului. Am aflat despre acest lucru cînd pe profilurile oficiale ale teatrului, pe rețelele de socializare, a fost postată informația despre evenimentul spectacolului; postare în care i-a fost menționat numele și i s-au adus mulțumiri, lui și altei persoane cu o agendă politică radicală. Subliniez, postarea a fost făcută fără informarea și acordul administrației Teatrului și toate aceste detalii au trezit motive de bănuială. Acest lucru m-a indispus și m-a făcut să pun la îndoială sinceritatea intențiilor strict-profesionale asupra cărora insistă domnul regizor în cazul proiectului Invizibil. Cu toate astea nimeni nu a interzis spectacolul! Refuz să cred că acest proiect a fost o capcană pentru Teatrul nostru și nici nu vreau să mă gîndesc că a fost o încercare de a fi folosiți în scopul diseminării unor mesaje sau atacuri meschine. Este regretabil că, în pofida faptului că actorii și-au exprimat dezacordul cu regizorul, el oricum a neglijat un aspect important: că privarea dreptului la libertatea de exprimare este o încălcare, deci, comite un abuz în raport cu ei. Apar foarte multe dedesubturi și semne de întrebare în contextul unui proiect de teatru documentar în care culmea! – ne propusesem să discutăm despre transparență, corectitudine, drepturi și responsabilități. Și acest lucru mă face să cred că eu am fost o unealtă, pentru că ideea de a-l invita să monteze la „Luceafărul” îmi aparține și pentru că acum mă simt responsabil și pentru suferința echipei și pentru lovitura de imagine care i-a fost adusă instituției prin lansarea diverselor zvonuri și acuzații nefondate. Comunicatul poate fi citit aici https://www.facebook.com/ivan.beket   Vezi și alte luări de poziție la https://www.zdg.md/stiri/scandal-in-doua-acte-la-teatrul-luceafarul-directorul-artistic-a-sunat-doamna-consiliera-si-a-zis-ce-se-aude-la-voi-am-auzit-ca-a-fost-un-scandal/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR0A9ZhgGn6aHBxNsTjK3U4gippagad95ITHXZE0UrIH6CgKPa3CTqSfRq0_aem_oesRWEZS74tCltjhHKAhtg Vezi și opinia jurnalistei Alina Radu, de la Ziarul de Gardă, din Chișinău aici https://www.facebook.com/alina.radu.zdg" ["post_title"]=> string(41) "Disputa în jurul spectacolului Invizibil" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(40) "disputa-in-jurul-spectacolului-invizibil" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 12:00:35" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 09:00:35" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242407" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#36220 (24) { ["ID"]=> int(242557) ["post_author"]=> string(4) "5266" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:35:57" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:35:57" ["post_content"]=> string(40480) "

,,Dar nu se va spune: Erau vremuri întunecate,

ci: De ce au tăcut poeții acelor vremuri?“1

(Bertolt Brecht)

 

„Winter is coming!“ sună avertismentul recurent al Urzelii tronurilor. În raport cu marea nivelare pe care ar aduce-o Regele nopții dacă ar fi lăsat, toate jocurile încîlcite, răzbunările, intrigile de palat, setea de putere și bătăliile sîngeroase nu mai înseamnă absolut nimic. Pentru omenirea din lumea imaginată de George R.R. Martin, ceea ce ar urma nu ar fi nimic altceva decît moartea termică, rezultatul necesar al creșterii gradului de entropie într-un sistem fizic izolat. ,,Vine iarna“ a trecut, bineînțeles, bariera dintre lumi și, cu aproape un deceniu în urmă, Gary Kasparov, metamorfozat de nevoie în profet politic, ne-a avertizat că și în lumea noastră se apropie iarna. Mai mult de atît, se simte în aer că ,,azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat“, pentru că, oricîtor rele și atrocități le-ar fi fost martoră și le-ar fi supraviețuit omenirea de-a lungul veacurilor, toate acestea s-ar putea dovedi, în comparație cu ceea ce ar urma, neînsemnate neînțelegeri prelapsariene.

Vremurile noastre sînt, în mod indiscutabil, vremuri interesante. Atît de interesante încît, dacă am reuși să căpătăm suficientă distanță mentală pentru a le percepe întrucîtva mai obiectiv, am fi fascinați. Însă, după cum scria Miron Costin, nu sînt „vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“. Ceea ce ne este dat să trăim pare, mai degrabă, împlinirea acelui blestem atribuit chinezilor, „să ai parte de vremuri interesante“, blestem despre care Žižek spunea că ar fi, de fapt, o invenție europeană, îmbrăcată chinezește pentru a-i conferi un lustru de înțelepciune orientală, exotică2.

Proliferarea recentă a ficțiunii distopice și post-apocaliptice însoțește, bineînțeles, angoasa acestor vremuri zbuciumate și este un fenomen cultural mult prea documentat și îndelung discutat pentru a mai fi necesar să zăbovesc în acest scurt text asupra posibilelor interpretări cu privire la contextul, cauzele sau semnificațiile sale. La fel, voi alege să ocolesc tentația de a construi o fragilă „mare narațiune“ în jurul fenomenului ficțiunii distopice. Consider folositor, cu toate acestea, să confirm, la rîndul meu, că înțeleg explozia recentă de ficțiune distopică și apocaliptică ca simptom al unei anumite evoluții a stării de boală a societății contemporane globalizate. Semiotic vorbind, simptomul ca semn pare a se preta mai bine analizei semnificatului ficțiunii distopice decît indexul, simbolul sau celelalte specii de semne, așa cum au fost identificate, printre alții, de Sebeok. Chiar dacă admitem că, în genere, funcția unui simptom nu este ,,invariabil morbidă“3 sau patologică, înțelegerea ficțiunii distopice ca simptomatologie a unei posibile stări de sănătate a societății nu ar fi decît un exercițiu intelectual forțat, un artificiu demn de sofiști. Dimpotrivă, distopia poate fi înțeleasă mai degrabă ca semn al angoasei profunde din societate cu privire la viitor. În acest sens, distopia este literatura specifică a vremurilor noastre, expresie a sindromului pre-traumatic4. Iar discuția cu privire la sursele angoasei trebuie să aibă loc, chiar dacă nu putem avea certitudinea că acestea ar fi identificate și interpretate în mod corect sau că identificarea lor ar mai putea avea orice efect pozitiv asupra situației în plină desfășurare.

Masivul fenomen cultural recent al efervescenței ficțiunilor non-mimetice, grupate sub denumirea cuprinzătoare de ficțiune speculativă, amintind printre acestea, în special, ficțiunea distopică, cea post-apocaliptică și cli-fi, pare a indica începutul unei schimbări de amploare. În locul intrigilor ficționale business as usual, cu care ne-a obișnuit modernitatea și post-modernitatea, dominate de introspecție, de analiza dramelor lumii interioare a protagoniștilor și care nu pun sub semnul întrebării decît tangențial configurația lumii exterioare, încep să-și facă loc, din ce în ce mai frecvent, forme creative de protest social. Unul dintre personajele filmului distopic Twelve monkeys al lui Terry Gilliam urlă maniacal ,,no more monkey business“ atunci cînd stîrnește o pseudo-revoltă la casa de nebuni, pentru a acoperi o evadare. Oare nu același lucru ar trebui să facă și ficțiunea scrisă în vremurile noastre? Să pară că stîrnește o revoltă cînd, de fapt, intenționează o evadare din modul comun de a fi în societate? Ar putea fi un semn că începe îndepărtarea de modul neutru ideologic prin care creatorii de ficțiune s-au complăcut necritic în turbionul declinului sociopolitic și ideologic actual, un semn că trădarea cărturarilor, descrisă cu aproape un secol în urmă de Julien Benda, ar putea lua sfîrșit, în cele din urmă. În mod similar, prin distanțare de lucrările elaborate în spațiul criticii literare, de atît de multe ori, doar ca pure demonstrații ale abilităților intelectuale, mascînd sterilitatea prin jargon semi-inteligibil, începe să se contureze un spațiu din ce în ce mai consistent al lucrărilor care își propun să analizeze și să interpreteze nuanțat și critic avertismentul distilat în textele de ficțiune speculativă ale deceniilor recente. În cele din urmă, direcția de deplasare a corpului principal al culturii contemporane, inclusiv cultura pop mainstream, exprimă o înțelegere a faptului că politica struțului, aceea de a pretinde că ignorarea simptomelor te scutește de manifestările maladiei, este deopotrivă degradantă din punct de vedere moral și dăunătoare social.

Percepînd criza galopantă a schimbării climatice, în curs, ca reprezentînd cel mai mare pericol imediat la adresa civilizației umane, a Lumii Așa Cum o Știm, Amitav Ghosh consideră că literatura contemporană nu face ceea ce ar trebui, nu reflectă suficient de puternic această criză. Mai mult, critica literară desconsideră acele puține opere literare care o fac, ceea ce este încă o dovadă a deplorabilei lipse de viziune, după cum remarca Ghosh:

„Se poate chiar spune că ficțiunea care abordează schimbarea climatică nu este, aproape prin definiție, genul care să fie luat în serios de revistele literare serioase: simpla menționare a acestui subiect este suficientă, adeseori, pentru a expedia un roman sau o povestire către genul science-fiction. Este ca și cum, în imaginația literară, schimbarea climatică ar fi cumva înrudită cu extratereștri sau călătoria interplanetară.“5

Este dificil de înțeles de ce literatura și critica literară serioasă nu acordă o importanță de primă mărime ficțiunii care are ca temă criza climatică, așa-numita cli-fi. ,,Dacă urgența unui subiect reprezintă, într-adevăr, criteriul în funcție de care îi atribuim un caracter serios, atunci, ținînd cont de ceea ce prevestește schimbarea climatică pentru viitorul Pămîntului, ar trebui să rezulte de aici că aceasta ar fi principala preocupare a scriitorilor din întreaga lume – însă lucrul acesta este, cred eu, foarte departe de realitate“6, scria în continuare Ghosh.

Deși scriitorul indian are, într-o oarecare măsură, dreptate, pentru că ficțiunea avînd ca temă schimbarea climatică sau, chiar mai cuprinzător spus, permacriza – termen ales de redacția Collins Dictionary ca fiind cuvîntul anului 2022 – este, încă, insuficient luată în serios de critica literară și culturală, am putea remarca că Ghosh își exprimă această convingere și pentru că, în mod paradoxal, el însuși nu ia în serios suficient de mult textele de ficțiune cu această temă. El încearcă să (se) convingă că scriitorii serioși trebuie să își adapteze repertoriul și să înceapă să scrie cli-fi. Și intrăm aici într-un cerc vicios, pentru că o cli-fi bună, serioasă sau orice altă formă de ficțiune speculativă vor fi luate în calcul de critică doar dacă au în spate greutatea unei reputații clădite deja în literatura serioasă. Iar în acest punct consider că Ghosh se înșală. Nu ducem lipsă de literatură cli-fi de foarte bună calitate. Nu sînt deloc puțini scriitorii cu reputație solidă care scriu de decenii cli-fi, distopii sau alte forme de literatură speculativă. Doar că, într-adevăr, tendința criticii este de a expedia aceste texte în vitrina de curiozități sau, mai bine spus, în vitrina de virtuozități, dovezi ale capacității autorului de a performa în orice gen al artei scrisului sau cinematografiei.

După cum mărturisea scriitoarea britanică Liz Jensen, autoarea unei serii de texte de ficțiune speculativă deosebit de imaginative, tocmai cartea lui Amitav Ghosh din 2016, The Great Derangement, care critica eșecul literaturii de a aborda criza climatică și ecologică, a reprezentat o puternică influență în inițiativa constituirii în vara anului 2019, ca aripă literară a mișcării Extinction Rebellion (XR), a grupării Writers Rebel, formată din cîțiva scriitori britanici care își propun drept obiectiv să „pună literatura în serviciul ecosistemelor care ne susțin și care se află în pericol“7. XR, formată prin alianța unui număr de aproape 1.000 de grupuri ecologiste din 88 de țări din întreaga lume, se declară, după cum aflăm de pe pagina proprie de internet, o mișcare ecologistă ,,descentralizată, internațională și politic neutră, care utilizează acțiunea directă non-violentă și nesupunerea civilă pentru a convinge guvernele să acționeze în mod just în raport cu Urgența Climatică și Ecologică“8.

Desigur, nu este nimic nou în această înțelegere a rolului de avertizor al scriitorului în vremuri de criză. Diferența esențială este că, pînă în prezent, artiștii și scriitorii avertizau și/sau reacționau la crize, iar acum o fac sau ar trebui să o facă la Criză, la ceea ce pune în pericol nu doar moduri particulare de a fi în lume sau în societate, ci întreaga civilizație umană. După cum scria și Kurt Vonnegut în colecția sa de eseuri Wampeters, Foma and Granfalloons, publicată în 1974:

„Scriitorii sînt celule specializate ale organismului social. Sînt celule evoluționare. Omenirea se străduie să devină altceva; experimentează tot timpul idei noi. Iar scriitorii reprezintă un mijloc de a introduce idei noi în societate și, de asemenea, de a reacționa în mod simbolic la viață. [...] Iar cînd o societate se află într-un mare pericol, probabil că noi vom declanșa alarma. În teoria mea despre artă, scriitorii sînt asemenea canarului din mina de cărbune.“9

Schimbarea și crizele sînt un fir roșu care traversează întreaga istorie a civilizației umane, desigur. Însă, după cum sublinia sociologul Ulrich Beck, trebuie să facem, în prezent, o distincție între schimbarea lumii și metamorfoza lumii, unde aceasta din urmă ,,implică o transformare mult mai radicală, în care vechile certitudini ale societății moderne se prăbușesc și se ivește ceva relativ nou. Pentru a înțelege această metamorfoză a lumii, este necesar să explorăm noile începuturi, să ne concentrăm pe ceea ce se naște din vechi și să căutăm să surprindem viitoarele structuri și norme în frămîntarea prezentului“10.

Prin sublinierea diferenței dintre schimbare și metamorfoză, Beck vizează exact acest lucru: nu are loc o simplă reconfigurare, ci o transfigurare, o transformare a societății în ceva de un tip radical nou, un mod diferit de raportare la realitate, la comunitate și la mediul înconjurător. Dar dacă nu există, de fapt, alternativă la societatea actuală, dacă umanitatea trebuie să își croiască drum prin criză, cu temerea că se adîncește într-un necunoscut despre care nu are nici un indiciu că ar putea fi făcut mai bun? Dacă este așa, atunci, după cum scria Žižek:

„[...] adevăratul curaj este nu acela de a imagina o alternativă, ci de a accepta consecințele faptului că nu există o alternativă clar identificabilă: visul unei alternative este un semn de lașitate teoretică, funcționînd ca un fetiș care ne împiedică să sesizăm impasul situației noastre. Pe scurt, adevăratul curaj este să admiți că lumina de la capătul tunelului este, probabil, farul altui tren care se îndreaptă spre noi din direcția opusă.“11

Cel puțin în privința crizei climatice, există percepția că a trecut deja momentul în care mai contau măsurile decisive de remediere a crizei pe care le-ar putea lua guvernele lumii. Ceea ce urmează acum nu este cum putem să preîntîmpinăm schimbarea catastrofală, ci cum să trăim cu ea. Într-un eseu recent cu privire la modul în care ar trebui abordat, de fiecare dintre noi, momentul crucial în care se află omenirea, scris în comun de trei autori francezi de formație științifică, Pablo Servigne, Raphaël Stevens și Gauthier Chapelle, ei remarcă faptul că, în cazul persoanelor care ajung la conștientizarea stadiului în care se află civilizația în raport cu schimbarea climatică, mai exact atunci cînd se realizează declicul în mintea fiecăruia, majoritatea acestora nu doresc să aprofundeze sau să obțină dovezi suplimentare despre iminența prăbușirii civilizației, ,,ele vor mai ales să învețe să trăiască cu aceasta. Ele au devenit colapsonauți“12. Iar demersul cognitiv care le-ar ajuta să facă acest lucru, să reușească să trăiască în timpul prăbușirii și după prăbușirea civilizației umane așa cum o cunoaștem, demers pe care Servigne et al îl denumesc colapsologie, are drept obiectiv:

„[...] nu să enunțe certitudini care zdrobesc orice viitor, nu să facă pronosticuri precise, nici să găsească «soluții» pentru a «evita o problemă», ci să învețe oamenii să trăiască cu veștile rele și cu schimbările brutale și treptate pe care acestea le anunță, pentru a ne ajuta să găsim forța și curajul de a mai face ceva care să ne transforme sau, după cum spunea Edgar Morin, să ne metamorfozeze.“13

Iar dincolo de colapsologie, mai util decît aceasta în modul de a aborda viitorul periclitat al civilizației, se află ceea ce Servigne et al denumesc ,,colapsosofie“, o

„[…] totalitate a comportamentelor și luărilor de poziție care decurg din această situație inextricabilă (prăbușirile care au deja loc și un posibil colaps global) și care ies din domeniul strict al științelor. Același demers de deschidere și de decompartimentare pe care îl avem în cazul colapsologiei se regăsește aici într-o deschidere mai largă către chestiuni etice, emoționale, imaginare, spirituale și metafizice.“14

În aceste noi ,,vremuri întunecate“, rolul poetului, al cărturarului nu mai este doar profilactic, atunci cînd alege calea ficțiunii distopice. Distopia, așa cum sublinia criticul Darko Suvin într-un post-scriptum din 2006 la studiul său A Tractate on Dystopia din 2001, ,,ca formă literară și media, este vie și nevătămată oriunde sfera publică și reflecția publică încă mai au șansa să funcționeze, dincolo de lupta imediată pentru supraviețuire“15. Cu alte cuvinte, faptul că există spații culturale în care distopia este întîlnită mai frecvent decît în altele nu înseamnă cîtuși de puțin că deznădejdea este copleșitoare în interiorul acestora, ci dimpotrivă, sugerează că acele societăți încă mai permit un spațiu de exprimare a lipsei de speranță, că imaginează moduri de a trăi în interiorul lipsei de speranță, ceea ce reprezintă, în mod paradoxal, o formă de speranță.

Ceea ce au să ne comunice autorii de ficțiune speculativă, incluzînd aici deopotrivă textele utopice și cele distopice, este chiar mai necesar acum decît în vremuri obișnuite, așa cum argumenta Ursula K. Le Guin în discursul său la primirea ,,Medaliei pentru Contribuții Deosebite aduse Literelor Americane“, în anul 2014:

„Urmează vremuri grele, cînd ne vom dori vocile scriitorilor care pot vedea alternative la modul în care trăim acum, care pot vedea prin țesătura societății noastre, cuprinsă de frică și de tehnologiile ei obsedante, căi către alte moduri de ființare și care pot chiar să imagineze motive reale pentru a spera. Vom avea nevoie de scriitori care să-și poată aminti libertatea – poeți, vizionari – realiști ai unei realități mai cuprinzătoare. [...] Rezistența și schimbarea încep adesea cu arta. Foarte adesea în arta noastră, arta cuvintelor.“16

 După cum scria, cu optimism moderat, sociologul Ulrich Beck, această componentă importantă a societății riscului, anticiparea catastrofei ,,(care nu este catastrofa în realitate) – este o uriașă forță care imaginează, motivează și mobilizează“17. În acest sens, dacă este posibil să vorbim cu speranță ambivalentă despre un efect pozitiv al catastrofelor, ar fi că acestea pot genera un șoc antropologic și, implicit, schimbări complexe ale perspectivelor actuale dominante cu privire la societate, politică și, mai ales, cu privire la lume, în ansamblu.

Este o chestiune de perspectivă, am putea spune, pentru că ceea ce este un dezastru pentru un mod de viață poate reprezenta, simultan, o oportunitate pentru a realiza schimbarea mult așteptată, după cum sugerează maxima atribuită lui Mao Zedong: ,,Este un mare haos sub ceruri – situația este excelentă!“ sau un alt aforism similar, atribuit în mod eronat lui Lao Zi, ,,ceea ce pentru omidă este sfîrșitul, pentru fluture este începutul“. În același spirit, poate, și într-un context similar, al violenței de neimaginat pînă atunci a celui de-Al Doilea Război Mondial, scria T.S. Eliot versurile sale din Little Gidding, poem publicat la Londra în octombrie 1942: ,,Ceea ce numim început e adesea sfîrșitul/ Iar a pune capăt înseamnă a o lua de la capăt./ Sfîrșitul e locul de unde pornim“18. La numai o lună distanță, pe 10 octombrie 1942, dialectica sfîrșitului și a începutului este reluată în jocul de cuvinte memorabil, în spirit optimist, din discursul lui Winston Churchill ținut la invitația Lordului Primar al Londrei, după ofensiva de succes a forțelor britanice împotriva celor germane în Africa de Nord: ,,Dar acesta nu este sfîrșitul. Nu este nici măcar începutul sfîrșitului. Însă este, poate, sfîrșitul începutului“19.

Revenind în prezent și la criza în plină desfășurare a schimbării climatice, același Ulrich Beck remarca faptul că, ,,atunci cînd crezi cu fermitate că schimbarea climatică reprezintă o amenințare fundamentală la adresa întregii umanități și a naturii, acest lucru ar putea da naștere unei reorientări cosmopolitane în viața noastră contemporană, iar lumea s-ar putea schimba în bine. Acesta este ceea ce numesc eu catastrofism emancipator“20. Într-adevăr, sensul originar al termenului ,,catastrofă“ pare a îndreptăți acest mod paradoxal optimist de a vedea lucrurile. După cum știm, kαταστροφή însemna inițial, în teatrul Greciei antice, deznodămîntul unei intrigi, dar și răsturnare (de situație) de final, așa cum multe piese de teatru, fie tragedii, fie comedii, se și terminau. În limba latină, termenul a preluat în special sensul de răsturnare de situație, bruscă sau lentă, în bine sau în rău, cu un Deus ex machina sau care decurgea, predictibil și logic, din premisele intrigii. Ea poate fi, așadar, o catastrofă bună sau o catastrofă rea, așa cum ține să reamintească și Tolkien în eseul său On Fairy-stories din 1939, în care vorbește despre eucatastrofe, catastrofele fericite (consolarea sfîrșitului cu bine al unei povești) și dyscatastrofe21, adică deznodămintele rele, nefericite, eșecul, ceea ce noi considerăm, în general, a fi catastrofe. Mai mult, unul și același eveniment poate fi o eucatastrofă sau o discatastrofă, în funcție de perspectivă.

Funcția ficțiunii distopice este maximizată atunci cînd derivă dintr-un proces de acumulare hiperbolizată: tendințe ale societății actuale sau evoluții ale lumii naturale sînt lăsate imaginativ la dospit, apoi se plămădesc intrigi avînd ca fundal evoluții sociale maligne care decurg din aceste tendințe. Îndeobște, se consideră că ele furnizează apoi o oglindă deformatoare cu care cititorii prezentului, societatea actuală, să își poată examina mai bine defectele, să înțeleagă în ce direcții pot ajunge dacă nu se fac eforturi decisive pentru a limita dezvoltarea nestînjenită a acelor tendințe inițiale. Așadar, diagnosticul (și tratamentul) se realizează nu printr-o analiză a simptomelor prezentului pentru a imagina configurări viitoare pozitive ale societății (impuls utopic), ci printr-un salt al imaginației într-un viitor sumbru pentru a permite întoarcerea privirii apoi asupra stării prezente (distopia critică). Însă această perspectivă asupra distopiei este ea însăși încărcată de speranță, așadar utopică în sensul unui joc secund, este încărcată de speranța că încă mai e timp să previi evoluția negativă a lumii.

Iar speranța, năzuința care alimentează impulsul utopic va determina, iar și iar, căutarea unei alternative bune, depășirea neajunsurilor societății actuale, evitarea eternei reîntoarceri la erorile structurale ale umanității. Năzuința aceasta nu este naivă, nici măcar nu este o alegere, ci este o condiție existențială. Este imperativul vital de a găsi sau, măcar, de a da sens unei situații existențiale adverse. După cum spunea Vaclav Havel, într-un dialog cu Karel Hvížd̕ala, purtat chiar în anii de prăbușire a unei distopii înfăptuite – societatea comunistă est-europeană –, ,,cu cît este mai nefavorabilă situația în care ne manifestăm speranța, cu atît mai profundă este acea speranță. Speranța nu este sinonimă cu optimismul. Nu înseamnă convingerea că ceva se va sfîrși cu bine, ci certitudinea că ceva are noimă, indiferent de felul în care se va sfîrși“22.

În contextul crizelor suprapuse din prezent, în special al crizei schimbării climatice, tocmai mecanismele psihice adînc înrădăcinate și care au drept obiectiv, în mod paradoxal, supraviețuirea individuală împiedică majoritatea omenirii să reacționeze în timp real, eficient, pentru a-și asigura supraviețuirea colectivă. Prezentarea seacă, didactică a rezultatelor cercetărilor științifice, a datelor statistice se dovedește insuficientă pentru ca publicul larg să asimileze, să digere informațiile cu privire la efectele probabile ale transformărilor radicale din viitor. Este mult mai verosimil ca schimbarea atitudinii față de viitor și creșterea gradului de conștientizare a crizei să se datoreze vocilor artiștilor, producătorilor de film, scriitorilor, poeților, oamenilor de cultură în genere. Aici își găsește locul denunțarea prin intermediul ficțiunii distopice a inerției și a statu-quoului, ca o mediere, un digest al acestor analize științifice impersonale și greu de asimilat.

Într-unul dintre eseurile sale notabile,  publicat în 1965 și pe care îl consider deosebit de relevant pentru interpretarea ficțiunii apocaliptice, Susan Sontag atrăgea atenția asupra unui fapt care tinde să rămînă ascuns sub nenumăratele artificii, copleșitoare de multe ori la suprafață, ale filmelor science-fiction, și anume că subiectul acestora nu este, de fapt, știința, nici măcar ca anticipare a evoluției tehnologice viitoare, ci dezastrul, care este ,,unul dintre cele mai vechi subiecte ale artei“23. Filmele science-fiction, rezumă Sontag într-o manieră reducționistă acest fenomen, probabil tocmai pentru a ajunge cît mai aproape de esență, se concentrează exclusiv pe ,,estetica distrugerii, pe frumusețile aparte găsite în provocarea de devastări, în anihilări. Și miezul unui film bun de science-fiction stă în imaginile distrugerii“24. În ciuda atractivității interpretării sale și în ciuda faptului că surprinde, într-adevăr, esența unui foarte mare număr de filme science-fiction, sentința lui Sontag este prea generică și lipsită de nuanțe pentru a fi asumată altfel decît parțial. Cele șase-șapte decenii scurse după publicarea eseului lui Sontag au adus un număr deosebit de important de texte de science-fiction, complexe și fin articulate, care depășesc rețetarul prezentat de Sontag, respectiv formula ,,la fel de previzibilă ca și cea a westernurilor“, ,,simplificarea morală extremă“, lipsa oricărei critici sociale sau faptul că ,,invită la o perspectivă lipsită de pasiune, estetică, asupra distrugerii și violenței – o perspectivă tehnologică“25. Cu toate acestea, unul dintre aspectele care trec eseul lui Sontag dincolo de pragul criticii facile a acestui gen de ficțiune și care îl fac un precursor al post-criticii este faptul că subliniază că, alături de simplificarea morală a intrigii lor, altfel spus, de naivitatea lor, regăsim codificate în filmele science-fiction, de fapt, angoasele cele mai profunde legate de existența contemporană, nu doar cele legate de pericolul anihilării în urma unui conflict nuclear, ci chiar cele privind condiția ,,psihicului individual“26. În acest sens, subliniază Sontag cu intuiție pătrunzătoare, ,,filmele science-fiction pot fi descrise și ca o mitologie populară referitoare la imaginația negativă contemporană a impersonalului“27, a dezumanizării, a depersonalizării cauzate de modul și condițiile de existență urbană modernă.

Este de remarcat că sintagma prin care este denumit acest gen literar în cultura de limbă franceză, preluată în mod corespunzător și în limba română, anume littérature d’anticipation, este mai adecvată, poate, conținutului acestui scurt eseu, tocmai pentru că subîntinde un domeniu demarcat cu mai multă precizie, conform unor criterii parțial distincte de cele ale genului science-fiction. Vorbim, așadar, nu de încercări de predicție propriu-zisă a formelor viitorului, în special în cazul distopiilor, cît de aproximări anticipative ale posibilelor stări ale lumii sau societății în cazul în care continuă, pînă la ultimele consecințe, unele dintre direcțiile de evoluție sesizate în prezent (fie ele progresive sau regresive). William Gibson, de pildă, considerat îndeobște unul dintre scriitorii „vizionari“, cel care a imaginat atît de detaliat rezultatul evoluției tehnologiei informației, lumea digitală a internetului, spațiul virtual, într-o povestire a sa din 1982 și apoi în romanul său de debut, Neuromantul, din 1984, susține că el a fost, pur și simplu, norocos. În genere, declara Gibson într-un interviu, scriitorii de science-fiction nu ,,posedă vreo capacitate mistică de a privi în viitor“, ba chiar dimpotrivă, caracteristica cea mai puțin importantă a genului science-fiction este capacitatea sa predictivă, pentru că ,,dosarul acestuia de predictibilitate cu acuratețe este foarte, foarte slab“28. În schimb, ceea ce ne oferă science-fictionul în mod esențial este ,,un instrumentar minunat cu ajutorul căruia să demontăm și să reanalizăm acest fel de prezent incomprehensibil, în permanentă schimbare în care trăim, în care adesea trăim destul de inconfortabil“29. Ceea ce ne spune, de fapt, Gibson este faptul că nu e util să ne bazăm pe capacitatea de predicție a literaturii speculative, ci pe capacitatea acesteia de a ne ajuta la analiza modului actual în care trăim și, mai ales, de a anticipa cum se va trăi dacă lucrurile continuă pe coordonatele existente.

Cu aproape șapte decenii în urmă, într-un eseu din 1956, Raymond Williams împărțea textele de science-fiction în trei mari categorii: ,,putropia“ (în esență, distopiile), ficțiunile despre sfîrșitul lumii (așadar, ceea ce considerăm a fi ficțiunea apocaliptică și post-apocaliptică) și antropologia spațială (restul textelor propriu-zise de hard science-fiction). Prima categorie, ficțiunea putropică, îi repugnă lui Williams, pentru că o consideră o corupere tipică secolului al XX-lea a ficțiunii utopice. Apoi, el consideră că o mare parte a textelor SF din primele două categorii sînt ,,în realitate anti-SF“. Williams vedea aceste texte ca fiind ,,mai puțin avertismente despre viitor, sau chiar despre televiziune, cît despre normalizarea anumitor tipuri de percepții contemporane care devin cu rapiditate standardizate“30.

Acest gen de ficțiune speculativă, distopia, spunea și J.G. Ballard încă din 1967, ,,este introvertită, posibil pesimistă, mai degrabă decît optimistă, mult mai puțin sigură pe propriul teritoriu, [...] mult mai puțin convinsă de magia științei și de autoritatea morală a acesteia“31. În acest sens, distopia are, neîndoielnic, o solidă vocație filozofică implicită. Ceea ce face suportabilă, cîteodată, o intrigă stîngace, o slabă conturare a personajelor este profunzimea întrebărilor pe care le adresează textul respectiv: ce este ceea ce este și de ce este, mai degrabă decît nu este (ontologie și fenomenologie), ce este ceea ce ne face umani, ce este Binele și cum poate fi concepută o societate care să fie bună pentru cît mai mulți dintre membrii ei. În cadrul ficțional al distopiilor și al textelor post-apocaliptice, sesizăm existența numeroaselor ,,trăsături de familie“ între prezent și acel viitor imaginat, iar elementele maligne ale ficțiunilor reprezintă doar accentuări ale unor caracteristici existente, latente din realitatea prezentă. Astfel că fiecare dintre ele descrie cum ar arăta o realitate (socială) viitoare în cazul în care lumea ar continua și s-ar rătăci pe una dintre cărările întunecate aflate dedesubtul drumurilor și trotuarelor noastre din prezent, în direcția uneia dintre potențialitățile negative care abia așteaptă să se actualizeze.

Rosi Braidotti remarca, destul de condescendent, că ,,literatura și filmele despre extincția speciei noastre și a altora, incluzînd filmele despre dezastre, constituie un gen de succes în sine, bucurîndu-se de o largă atractivitate populară. Am etichetat acest imaginar social îngust și negativ ca fiind tehno-teratologic, adică un obiect al admirației și aberației culturale“32. Însă Braidotti nu face astfel decît să se alăture criticilor culturali pe care îi critica Ghosh, așa cum remarcam mai devreme, pentru că ,,larga atractivitate populară“ este mult mai mult decît un indiciu al divertismentului, al mass distraction, cît al angoasei și al anticipării unei mass destruction. Ficțiunea distopică și post-apocaliptică preia și reflectă, amplificat sau distorsionat, tensiuni și tendințe existente în societatea actuală și nu face aceasta pentru a distra, ci pentru a ne obișnui mental, a ne acomoda cu abisul, cu haosul. Poate pentru că, așa cum scria Amanda Firestone într-o lucrare despre imaginarul apocaliptic contemporan, ,,deși ne temem de ce ar putea să ne pîndească în abis, știm că nu putem evita nimic dacă nu îl percepem și îl înțelegem“33.

 

Bibliografie

Ballard, J.G., Extreme metaphors. Selected interviews with J.G. Ballard, 1967-2008, coord. Simon Sellars & Dan O’Hara, London, Fourth Estate, 2014

Beck, Ulrich, The Metamorphosis of the World, Cambridge, Malden MA, Polity Press, 2016

Braidotti, Rosi, Postumanul, București, Editura Hecate, 2016

Churchill, Winston, Never give in! The best of Winston Churchill’s speeches, London, Pimlico, 2004

Clark, Leisa A.; Firestone, Amanda și Pharr, Mary F. (coord.), The Last Midnight. Essays on Apocalyptic Narratives in Millennial Media, Jefferson, McFarland & Company Inc. Publishers, 2016

Dayal, Geeta, „William Gibson on Why Sci-Fi Writers are (Thankfully) Almost Always Wrong“, Wired, 13.09.2012, interviu cu William Gibson, disponibil la https://www.wired.com/2012/09/interview-with-william-gibson/

Dayal, Geeta, „William Gibson on Twitter, Antique Watches and Internet Obsessions“, Wired, 14.09.2012, interviu cu William Gibson, disponibil la https://www.wired.com/2012/09/william-gibson-part-2-twitter/

Eliot, T.S., Tărîmul pustiit și alte poeme. 1909-1962, București, Editura Humanitas Fiction, 2022

Flieger, Verlyn; Anderson, Douglas A. (ed.), Tolkien on fairy-stories. Expanded edition, with commentary and notes, London, HarperCollins Publishers, 2008

Ghosh, Amitav, The Great Derangement. Climate change and the unthinkable, Chicago, The University of Chicago Press, 2016

Havel, Vaclav, Interogatoriu în depărtare, București, Editura Meteor Publishing, 2015

Jensen, Liz, „The write way to fight“ (2021), în Index on Censorship, vol. 50, issue 3, pp. 58-60, https://doi.org/10.1177/03064220211048862

Kaplan, E. Ann, Climate Trauma. Foreseeing the Future in Dystopian Film and Fiction, New Brunswick, London, Rutgers University Press, 2016

Le Guin, Ursula K., Speech in Acceptance of the National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters, disponibil al https://www.ursulakleguin.com/nbf-medal

Sebeok, A. Thomas, Semnele: o introducere în semiotică, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Humanitas, 2002

Servigne, Pablo; Steven, Raphael; Chapelle, Gauthier, Une autre fin du monde est possible. Vivre l’effondrement (et pas seulement y survivre), Paris, Editions de Seuil, 2022

Sontag, Susan, Împotriva interpretării, București, Editura Univers, 2000

Suvin, Darko, Defined by a hollow. Essays on Utopia, Science Fiction and Political Epistemology, Oxford, Bern, Berlin, Peter Lang, 2010

Vonnegut, Kurt, Wampeters, Foma & Granfalloons, New York, Dell Publishing, 1974

Williams, Raymond, „Science Fiction“, în Science Fiction Studies, nr. 46, vol. 15, partea a III-a, noiembrie 1988, https://www.depauw.edu/sfs/documents/williams.htm

Žižek, Slavoj, Trouble in paradise, London, Penguin, 2015

Žižek, Slavoj, Like a thief in broad daylight, London, Penguin, 2019

 

1Bertolt Brecht „Vremuri întunecate“, în Bertolt Brecht, Versuri, traducere de Nina Cassian, București, Editura pentru Literatură Universală, 1966, p. 127.

2 Slavoj Žižek, Like a thief in broad daylight, London, Penguin, 2019, p. 77 (tr.a.).

3 Thomas A. Sebeok, Semnele: o introducere în semiotică, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Humanitas, 2002, p. 71.

4 Sindromul de stress pre-traumatic și legătura sa cu imaginarul catastrofic și apocaliptic este discutat pe larg de E. Ann Kaplan în lucrarea sa Climate Trauma. Foreseeing the Future in Dystopian Film and Fiction, New Brunswick, London, Rutgers University Press, 2016, în special în capitolul introductiv, „Pretrauma imaginaries. Theoretical Frames“.

5 Amitav Ghosh, The Great Derangement. Climate change and the unthinkable, Chicago, The University of Chicago Press, 2016, p. 7 (tr.a.).

6 Ibidem, p. 8.

7 Liz Jensen, `The write way to fight“ (2021), în Index on Censorship, vol. 50, issue 3, pp. 58-60, accesat la data de 19 decembrie 2023 la https://doi.org/10.1177/03064220211048862.

8 https://rebellion.global/about-us/ accesat la data de 18 decembrie 2023.

9 Kurt Vonnegut, Wampeters, Foma & Granfalloons, New York, Dell Publishing, 1974, pp. 237-238 (tr.a.).

10 Ulrich Beck, The Metamorphosis of the World, Cambridge, Malden MA, Polity Press, 2016, p. 3 (tr.a.).

11 Slavoj Žižek, Trouble in paradise, London, Penguin, 2015, p. 248 (tr.a.).

12 Pablo Servigne, Raphael Stevens, Gauthier Chapelle, Une autre fin du monde est possible. Vivre l’effondrement (et pas seulement y survivre), Paris, Editions de Seuil, 2022, p. 25 (tr.a.).

13 Servigne et al..., op cit., p. 26 (tr.a.).

14 Ibidem, p. 29 (tr.a.).

15 Darko Suvin, „A tractate on Dystopia 200“, în Darko Suvin, Defined by a hollow. Essays on Utopia, Science Fiction and Political Epistemology, Oxford, Bern, Berlin, Peter Lang, 2010, p. 405 (tr.a.).

16 Ursula K. Le Guin, Speech in Acceptance of the National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters, disponibil la https://www.ursulakleguin.com/nbf-medal, accesat la data de 11 aprilie 2022.

17 Ulrich Beck, op. cit., p. 67.

18 T.S. Eliot, „Little Gidding“, în traducerea lui Sorin Mărculescu, în T.S. Eliot, Tărâmul pustiit și alte poeme. 1909-1962, București, Editura Humanitas Fiction, 2022, p. 409.

19 Winston S. Churchill (ed.), Never give in! The best of Winston Churchill’s speeches, London, Pimlico, 2004, p. 342 (tr.a.).

20 Ulrich Beck, op. cit., p. 35.

21 J.R.R. Tolkien, „On Fairy-Stories“, în Flieger, Verlyn; Anderson, Douglas A. (ed.), Tolkien on fairy-stories. Expanded edition, with commentary and notes, London, HarperCollins Publishers, 2008, p. 75 (tr.a.).

22 Vaclav Havel, Interogatoriu în depărtare, București, Editura Meteor Publishing, 2015, p. 208.

23 Susan Sontag, „Imaginația dezastrului“, în Împotriva interpretării, București, Editura Univers, 2000, p. 244.

24 Ibidem, p. 245.

25 Ibidem, în ordine pp. 241, 247 și, respectiv, 248.

26 Ibidem, p. 252.

27 Ibidem, p. 253.

28 Geeta Dayal, „William Gibson on Why Sci-Fi Writers are (Thankfully) Almost Always Wrong“, Wired, 13.09.2012, interviu cu William Gibson, disponibil la https://www.wired.com/2012/09/interview-with-william-gibson/ accesat la data de 01.03.2022 (tr.a.).

29 Geeta Dayal, „William Gibson on Twitter, Antique Watches and Internet Obsessions“, Wired, 14.09.2012, interviu cu William Gibson, disponibil la https://www.wired.com/2012/09/william-gibson-part-2-twitter/ accesat la data de 01.03.2022 (tr.a.).

30 Raymond Williams, „Science Fiction“, în Science Fiction Studies, nr. 46, vol. 15, partea a III-a, noiembrie 1988, disponibil la https://www.depauw.edu/sfs/documents/williams.htm, accesat pe 16 mai 2022 (tr.a.).

31 J.G. Ballard, Extreme metaphors. Selected interviews with J.G. Ballard, 1967-2008, coord. Simon Sellars și Dan O’Hara, London, Fourth Estate, 2014, pp. 8-9 (tr.a.).

32 Rosi Braidotti, Postumanul, București, Editura Hecate, 2016, pp. 88-89.

33 Amanda Firestone, Prefața la The Last Midnight. Essays on Apocalyptic Narratives in Millennial Media, volum coordonat de Leisa A. Clark, Amanda Firestone și Mary F. Pharr, Jefferson, McFarland & Company, Inc. Publishers, 2016, p. 2 (tr.a.).

 " ["post_title"]=> string(49) "Ficțiunea distopică, noua literatură angajată" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "fictiunea-distopica-noua-literatura-angajata" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:35:57" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:35:57" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242557" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#36219 (24) { ["ID"]=> int(242573) ["post_author"]=> string(4) "1033" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:59:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:59:16" ["post_content"]=> string(8847) "Într-unul din Caietele sale, Cioran observă că toată literatura contemporană, în măsura în care a fost influențată de Rimbaud şi/sau de suprarealiști, „e fondată toată pe dezacordul dintre imagini“ (pe la începutul Caietului II, cred). Iată un exemplu de generalizare care, dincolo de inconsistența ei hermeneutică şi generalizarea excesivă, este nu doar ilogică, ci şi nefondată din punct de vedere semantic/semiotic. Nu ar trece testul gîndirii algoritmice (în sensul în care o definesc eu). În același loc (C II, p. 48, ediția Humanitas, 2010), Cioran observă că omul modern nu a reușit să găsească un simbol pentru moarte, deoarece, „nemaiavînd o credință precisă, unde să găsească elementele necesare pentru a crea un simbol?“ Nu trebuie să ne adîncim în filozofia lui Cassirer pentru a înțelege şi a aprecia consistența acestei observații. Cioran explică în continuare că omul modernității nu mai are o imagine „de care să se agațe, deoarece pentru el moartea e doar un proces, şi nimic altceva“. Şi „un proces nu evocă o imagine şi cu atît mai puţin un simbol“. Cum se leagă gîndul de cele două? Într-o notă din 1958 (7 iunie), Cioran scrie: „Găsit într-un colț o coajă de brînză, aruncată acolo mai de mult. În jurul ei, o armată de insecte negre. Aceleași insecte ți le imaginezi devorînd ultimele rămășițe ale unui creier“. Trebuie să fii Cioran pentru ca să te ducă gîndul de la prima imagine la cea de a doua. Aparent, însă, imaginea este legată de gînd. Şi mai departe citim, în același Caiet I, că „aseară, într-un salon contemplam gîtul unei doamne şi spuneam că acea carne albă e menită criptei. Cîteva pahare de whisky m-au făcut să uit acest gînd, această imagine mai curînd“. Da, mai mult decît legată, imaginea poate fi sinonimă cu gîndul.  Într-o notă care datează, de asemenea, din 1958, găsim explicitată acuza adusă de Cioran ideii: povestind ce i s-a întîmplat în trenul care-l ducea de la Compiègne la Paris, duminică, 3 iunie, Cioran observă o fată tînără şi și-o imaginează ca pe un cadavru în descompunere. Aici însă nu putem să-l bănuim pe Cioran dement. Fata îl atrăgea și, cum şedea lîngă un băiat tînăr, Cioran, om serios, în vîrstă de 47 de ani, voia să-şi sustragă privirile prea insistent îndreptate înspre tînăra din fața lui. Un motiv cît se poate de... decent şi bine intenționat. Dar oricît se sforţa, bietul om nu reușea. Nici în această stare de cadavru (descrisă foarte „baudelairian“ sau poate mai degrabă à la Lautréamont chiar) nu-şi poate desprinde ochii de pe tînăra de vizavi. Imaginile şi imaginația nu aveau, aparent, nici un efect: „vraja pe care o degaja mă stăpînea în continuare. Acesta e miracolul vieții...“ (ibid., p. 95). Concluzia urmează de îndată: „Excelenta ilustrație a felului cum imaginația ne îndepărtează de scopul suprem, imaginea esențialului“. Să se fi gîndit Cioran în acel moment la Imago Dei? Nu știu, dar fără îndoială că, în 1970, cînd scria articolul cu pricina, pornea de la același postulat invocat cu mulți ani înainte. Așadar, toate imaginile trebuie distruse, chiar şi cele așa-zis spirituale, scriam în partea întîi a intersecției din nr. 1212 al Observatorului cultural. Asta deoarece, de obicei, „o imagine poate fi o metaforă, un simile, o figură de stil“ sau pur şi simplu un motiv mereu recurent. În retorica tradițională întîlnim adesea asociate figuri de stil cu diverși tropi; primele sînt de fapt sinonime cu „imaginea“ şi au un caracter „reprezentațional“. În teologie şi chiar în domeniul politicului, ambele au fost văzute ca reprezentări ale unor semne vizibile ale unui invizibil fie el transcendental sau imanent. În volumul editat de Barbara Cassin, Dictionary of the Untranslatables, dificultatea legată de conceptul în discuție este identificată ca aparținînd „complexității semnificațiilor în limba greacă a conceptului“. A doua secțiune a articolului începe cu observația că „imaginea“ este privilegiul „omului exterior“, o fantomă, o iluzie care conține un dram de materialitate ce creează forța gravitațională care ne ține departe de ceea ce este cu adevărat important, spiritualitatea care, prin natura ei, este invizibilă: „doar o victorie totală asupra acesteia ne poate deschide drumul înspre lipsa de materialitate a spiritu(a)lului“. De aici, drept corolar, lozinca lui despojar la imagen, în înţelesul cel mai literal. Aici şi acum, aqui abajo. A treia secțiune a articolului în discuție este deschisă cu declarația: „Vom putea să ne eliberăm de imagine doar dacă vom reuși să eliminăm în același timp cuvîntul însuși“! De ce? Fiindcă, explică Cioran, cuvintele reprezintă întotdeauna un atac la adresa purității (un atentado a la pureza).  Enunțată astfel, discuția este transferată în domeniul semanticii şi al semiologiei. În fapt, Cioran nu vorbește doar despre imagine, ci şi de... imaginație! Bun cunoscător al limbii germane, el se gîndea la conotațiile cuvîntului Bild şi ale derivatelor sale. (Dicţionarul menționat îl sugerează printre acestea pe Einbildungskraft, care „include imaginația ca fiind facultatea de a forma imagini“.) Să fi fost traducătoarea din franceză, Ester Seligson, aceea care a împins textul original în această direcție? Trebuie să readucem efortul hermeneutic în domeniul filozofiei sau poate al gîndirii religioase, al teologicului? Greu de decis, în absența textului în limba franceză.  În orice caz, în text este menționat Grigorie Palamas, cel care a susținut în scrierile sale că doar prin păstrarea unei muțenii totale omul poate reuși să treacă dincolo de aparențe. Ceea ce numim „interior“, „interioritate“ este pur şi simplu acest parcurs al tăcerii. De aici concluzia lui Cioran că experiența misticului este identică cu acea extază a respingerii totale.   Ierusalim, 8 iunie 2024

" ["post_title"]=> string(85) "Intersecții. Despre un text inedit al lui Cioran, intitulat Împotriva imaginii (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(79) "intersectii-despre-un-text-inedit-al-lui-cioran-intitulat-impotriva-imaginii-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:59:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:59:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242573" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#36218 (24) { ["ID"]=> int(242501) ["post_author"]=> string(4) "1835" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:24:42" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:24:42" ["post_content"]=> string(12033) "Odată cu Ioan Es. Pop dispare nu numai un poet iconic al anilor 1990-2000, dar se istoricizează și un mod de înțelegere și asumare a poeziei. Aparținînd, ca și Radu Aldulescu, unei comunități a refuzaților ceaușismului tîrziu, el a făcut legătura dintre generația ’80, care-și căuta adaptarea la climatul postrevoluționar, renunțînd la artificiile care-i codificaseră poezia în anii naționalismului faraonic instituționalizat, și noua generație, a douămiiștilor, preocupați, pe de o parte, de social, dar experimentînd, pe de alta, formule ale biografismului ori ale mizerabilismului. Între Cărtărescu, Iaru, Mușina, Coșovei, Mariana Marin și Ianuș, Sociu, Vancu, Ruxandra Novac ori Manasia, mediază poezia lui Ioan Es. Pop. Volumul Ieudul fără ieșire, apărut în 1994, a fost cel dintîi eveniment poetic după Levantul lui Cărtărescu. Acesta din urmă sintetiza și epuiza o formulă care funcționase în climatul ideologic și cultural din anii ’80, pe cînd debutul lui Ioan Es. Pop deschidea drumul unei noi poezii, fără a marca însă o ruptură categorică față de poeticile anterioare. Oricum ar fi, Ieudul fără ieșire a fost cartea-cult a anilor 1990 și, cred, unul dintre reperele generației 2000. În pofida aparentului minimalism, poezia lui Ioan Es. Pop nu cultivă prozaismul, ci investește destul patos în clonarea unei stări de anxietate care are toate datele pentru a fi convingătoare şi emoționantă. Poemul inaugural din Ieudul fără ieșire, de o precizie demnă de Google Maps, olteţului 14, camera 305, a impus un ton şi o atmosferă pe care oricine le recunoaște ca marcă înregistrată. De altfel, aici se află, concentrată, esența poeziei lui Ioan Es. Pop, căci el va scrie, cu rare excepții, un unic, amplu text. Nu e un autor care să experimenteze sau care să țină cu tot dinadinsul să se ajurneze, să răspundă provocărilor tot mai acute ale unei lumi în schimbare furioasă. „ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști/ din strada oltețului 15.// aici nu stau decît cei ca noi. aici/ viața se bea şi moartea se uită.“ Puține versuri din poezia post-’89 au căpătat o notorietate similară. Aceasta fiind formula, Zoli, Mircea şi alte măști care bîntuie tragic prin poezie nu sînt decît voci ale aceleiași litanii, care numai din prostie pot fi identificate cu prototipurile reale (ilustru rămîne exemplul unui profesor de română din Ieud, care citea în volumul autorului o denigrare la adresa satului); ei devin alter-ego-uri sau simple pretexte pentru o anumită dramatizare a poemului. Avem de-a face însă nu cu un joc de-a virtuozitatea, nu cu o pricepere de ventriloc, ci cu o asumare existențială a actului scrierii. Un poem memorabil, iov. iova. iona. ion, cu care se deschide volumul Porcec, readuce în discuție raportul viață-text, dar în cu totul altă convenție decît aceea a textualismului optzecist: textul nu este un artefact care, folosit corect, reproduce realul, ci unul care îl creează sau, mai precis, îl anulează şi se identifică prompt ca unică sursă de trăire; poetul trăiește prin intermediul textului, își inventariază stările cărora chiar discursul le dă naștere: „scriu greu. vîr creionul în piele pînă unde/ dau sub ea de mine. scriu cît de adînc simt eu că trebuie să scriu./ zgîrii țesuturile, scormonesc în vene, rîcîi în os pîn-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu“. Evident, „scrisul e dureros“, căci presupune autolivrarea necondiționată în text (punerea gîtului „între poem şi cauza sa“, cum sună un vers memorabil al lui Ion Mureșan), astfel încît poetul nu mai e decît „o carte legată în propria-i piele“. Poezia capătă, astfel, aplombul premeditat al unei confesiuni încărcate de dramatism, al unei mărturii purgative, care echivalează, de fapt, cu unica posibilitate de eschivă. Imaginația rămîne singurul instrument care, conferind anodinei realități o tentă metaforizantă, mai poate salva; totul însă ca un cerc în cerc, subscris realității textului: „în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii/ îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme/ ca să mai știm cine pe cine vînează.// şi-n hainele noastre noi nu sîntem noi; ele singure/ flutură disperate. haide,/ repede-te înspre la mancha hainelor noastre/ împlîntă-ți sulița prin ele şi scapă-le de noi,/ ești singurul care a trăit toată viața în/ spania acestei încăperi,/ numai tu știi cum să“. Poetul încropește, astfel, un spațiu întunecat, în care moartea capătă chipul unei călătorii asumate, al unei evadări către un dincolo în care lucrurile au șansa de a-şi recîștiga rostul. Textele devin strigăte înăbușite de disperare, ecouri ale unei voci disonante, care nu are cui să se adreseze, ci își anunță, resemnată, sfîrșitul. O mare parte din poezia lui Ioan Es. Pop e una postapocaliptică. Lumea nu mai are rost, sensul nu mai există, ieșirea e numai una, și ea lipsită de măreție. Iată, de pildă, ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie: „eu nu mă mai duc azi acasă. dar știu:/ unul din voi are să mă trezească./ unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde./ dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.// căci eu m-am vechit, m-am veștejit şi ca florile de/ brumă m-am ovilit/ soarele m-au lovit căldura m-au pălit. vînturile/ m-au negrit. drumurile/ m-au ostenit. Zilele m-au vechit. àii m-au îmbătrînit.// Nopțile m-au schimosit./ şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit.// glorie, glorie! aici sîntem la porțile orien.// unde totul este posibil şi/ nimic nu mai are rost“. Densitatea intertextului nu e demonstrativă: poetul resemantizează fiecare vers celebru, îl decontextualizează și-l plasează în convenția propriei poezii. Artificiul nu mai funcționează în manieră postmodernă, ci capătă reverberația unei voci tragice, de poeta vates. Într-un areal sumbru, lipsit de speranță, orice conștiință este condamnată la mucenicie, totul se (con)sfințește prin benevola alunecare către moarte, omului atribuindu-i-se indezirabile dominante mesianice. În Pantelimon 113 bis, anumite scenarii lugubre, sumbre aduc în prim-plan problema omului confruntat cu propria moarte. O temă importantă a lui Ioan Es. Pop, a cărui poezie și-a exersat diversele registre și predispoziții ludice în acest orizont – al morții. De aceea, ironia n-a făcut parte din meniul său, ci e mai degrabă un fel de post-ironie demnă și dramatică. „Numai moartea naște puterea“, constată pe propria-i conștiință (că piele nu pot spune) poetul, care a găsit calea către propria abisalitate înspăimîntătoare, şi de aceea le poate împărtăși celorlalți dramatica înțelepciune: „dacă omul ar vedea ce adîncime are,/ ar muri pe loc. dar omul// locuiește în afară şi bine face“. Tocmai poezia este una dintre metodele de a locui în sine însuși, pînă la ultimele consecințe: poezia şi beția, care capătă, ca la Ion Mureșan, semnificația de anticameră a morții. „Cine scrie scrie din neputință“, la fel cum cine bea tot din neputință bea. Dar cît de frumoasă e această neputință, semn al înțelegerii, căci, într-un astfel de scenariu, poezia, etilismul, deși apăsătoare, salvează spiritul, chiar dacă pot pierde pe drum liniștea. Ele împacă nu cu viața, ci mai ales cu moartea. În Petrecere de pietoni, spiritul ludic mediază o tonalitate demnă în fața certitudinii morții, fiind doar o metodă de echilibru, dar nu o fugă, pentru că poezia lui Ioan Es. Pop rămîne lucidă de la un capăt la altul: poezia nu e decît scîncetul unui om care se simte permanent la marginea vieții, adică în proximitatea morții. „Nu-i nici o metafizică în asta“, ne-ar avertiza autorul însuși. Preluînd formula dedublării (undeva Pop şi Pop se subminează reciproc), poetul se joacă grav, deși tonul pare ghiduș, cu propriu-i inconfort; el se autoproclamă victimă a sa, totul ţinînd însă de un hazard ironic, discret susținut retoric, ca într-un șlagăr de concentrare: „înainte de execuție, el şi călăul lui/ purtară o discuție de o nesfîrșită tandrețe./ îi spuse că era din nord,/ celălalt îi spuse că avea şi el rude acolo./ unde anume? păi în şomcuta mare. ei, şomcuta mare, păi el făcuse acolo liceul./ în şomcuta?/ chiar în şomcuta.// bine, dar eu mă trag din vărai./ şi tatăl meu se trage din vărai./ din văraiul de lîngă şomcuta?/ din singurul vărai care există,/ din văraiul de lîngă şomcuta.// ei, dar pe tatăl dumitale nu l-o fi chemînd chiar pop./ ba da, pe tata îl cheamă chiar pop/ şi s-a născut chiar în vărai/ şi are 73 de ani, deci s-a născut/ chiar în 1930.// nu există doi să se fi născut în vărai/ în 1930 şi să se numească pop./ firește că nu, singurul pop/ născut în vărai în 1930 e tatăl meu.// puțin probabil, zice ăla, e tatăl meu“. E limpede că similaritățile conduc la ipostaza identității celor doi oponenți. E o convenție, o formă ludică a unui scenariu care se tot repetă, de la primul la ultimul volum. Acceptarea ține de legile firescului, astfel încît textul se sfîrșeşte într-un registru al banalului, potenţînd esența duală la care poetul este complice, transformînd-o în spectacol – semn de împăcare. Ioan Es. Pop este unul dintre marii poeți contemporani, unul din rasa rară a acelor poètes maudits, care a găsit în scris „acea unealtă mai potrivită pentru sperat şi disperat“." ["post_title"]=> string(48) "Ioan Es. Pop: „Numai moartea naște puterea”" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "ioan-es-pop-numai-moartea-naste-puterea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:25:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:25:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242501" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36217 (24) { ["ID"]=> int(242499) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-03 16:38:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-03 13:38:02" ["post_content"]=> string(12041) "Ioan Es. Pop a fost vîrful de lance al unei promoții poetice ce a evocat cu insistență (fără reținerile cu care au făcut-o, în condițiile regimului comunist, optzeciștii) lumea marginalității și statutul ontologic al marginalului. Aşa se face că asumarea deplină a acestora  se produce odată cu poezia lui Ioan Es. Pop, „cîntecele de sanatoriu“ ale lui Lucian Vasilescu, lirica feministă a „căpcăunelor“ (Saviana Stănescu, Rodica Draghincescu) sau „vizionarismul schizo“ al lui Paul Daian ori Ionel Ciupureanu. Din acest moment, personajul liric dobîndește un nou statut: e marginalul „sublim“ care posedă „monumentalitatea“ centrului, căci e creat cu mijloacele unei retorici inflaționiste, retorica hiperbolei, care transformă taverna, baraca sau balamucul în topos de epopee homerică. Nu e mai puţin adevărat însă că această viziune „eroică“ tinde tot timpul să se transforme, ca la Daniel Bănulescu sau ca la feministe, în propria parodie, actantul liric redobîndind astfel masca dezabuzată a autoironiei şi, odată cu ea, „spiritul bășcălios“ al optzecismului. Aici vor trebui căutate şi modelele grupului 2000, care a înlocuit, însă, „marginalitatea sublimă“ a nouăzeciștilor printr-o marginalitate „obscenă“, etalîndu-se cu nerușinare tocmai ca margine și aducînd o nouă viziune asupra realului perceput exclusiv în zonele lui dejecționale. Iar puntea de legătură dintre optzeciști și discursul „mînios“ al grupării din jurul revistei Fracturi se realizează în primul rînd prin poezia lui Ioan Es. Pop.  Avîndu-şi punctul de plecare într-o conștiință a „naufragiului“, dar pe care autorul îl va converti în „descoperire esențială“, poemele lui Ioan Es. Pop transcriu – sublinia Laurențiu Ulici – experiențele unui Robinson sui-generis: „Cu migală, cu entuziasm, cu răbdare, cu Vineri, Robinson a făcut din naufragiul său o terapeutică a oricărei alienări. Cu talent, cu intuiții, cu imaginație, cu nouăzeciștii, Ioan Es. Pop şi-a convertit naufragiul într-o splendidă revocare dramatic-lirică a neantului zilnic“. Detaliile existenței trăite vor fi absorbite, astfel, în pasta unei autobiografii fabuloase, stilizate cu un remarcabil simț al grotescului tragic. Pe urmele lui Dimitrie Stelaru, poetul abordează masca unui desdichado în variantă lumpen, pentru care „viața se bea şi moartea se uită“. El trăiește, într-o lume-nelume, plasată sub semnul păduchelui de San-Jose și al păianjenului cu cruce, spectacolul degradării şi al mizeriei, amplificate, în cele din urmă, la dimensiuni de epos homeric. Hipertrofiate pînă la colosal, amănuntele respingătoare şi mizere ale vieții de zi cu zi se transfigurează prin limbajul simbolurilor, scenele bahice sînt dilatate pînă la a dobîndi caracterul unor fabule cosmice, cu accente de gestă sublimă: „şi pe oltețului e iarăși veselie mare./ vine vineri şi de vineri pînă luni/ ziua noaptea ziua noastră liberă/ şi cîntăm de tremură încăperile –/ marinari încercați care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind/ la orizont, peste blocurile din colentina,/ – corabia dinspre corinth“ (oltețului 15, camera 305). Căci, în mod cu totul paradoxal, vocația ascunsă a umanității din poemele lui Ioan Es. Pop este eroicul. Lumea interioarelor sinistre, de azil de noapte sau de baracă sordidă, primind adeseori semnale dintr-o realitate paralelă, războinică și virilă: „ca o amară, mare pasăre marină, nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști din/ strada oltețului 15. // aici nu stau decît cei ca noi. Aici/ viața se bea şi moartea se uită // şi nu se știe niciodată cine pe cine, cine/ cu cine şi cînd şi la ce/ doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/ dinspre cîmpiile catalaunice“ (oltețului 15, camera 305).  În virtutea acestei vocații secrete, actantul liric se convertește în cavaler „al Ieudului“, care, asemenea faimosului erou cervantin, încearcă să exorcizeze universul domestic de demonii terifianți ai absurdului: „dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis/ vai, a zis de mult voiam să-ți împrumut ceainicul ăsta/ să ți-l așez pe cap cînd treci dintr-o încăpere în alta,/ are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopții // şi ia bățul cu care predau eu spania la geografie/ are să fie sabia ta glorioasă –/ ridică-te şi îți pornește împotrivă, îm-/ plîntă pînă la sînge bocancii în/ pîntecul calului nostru de lemn/ coboară-n granada căzii de baie, doboară fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă/ soarele din toaletă“ (ieudul fără ieșire, partea I ). Fiindcă, dacă poemele din Ieudul fără ieșire se transformă finalmente într-o terapeutică a alienării, această transfigurare se produce, neîndoielnic, prin intermediul antitezei eroice şi al imaginilor verticalizante rezultate dintr-o percepție „sublimă“ a existenței.  Evocarea neantului zilnic presupune, de aceea, atitudinea polemică în raport cu fața întunecată a existenței, figurată la Ioan Es. Pop mai ales prin imaginea formelor spațiale închise. Iar spectacolul mizeriei ființiale are drept teatru de desfășurare, cel mai adesea, un univers carceral care nu e altceva decît labirintul fără ieșire, alcătuit, ca la Bacovia, din temnițe existențiale concentrice: „sau n-am băgat de seamă cînd şi-am trecut dintr-o încăpere în alta/ dintr-o pivniță în alta sau n-am vrut să spargem pereții ultimei/ încăperi de teamă să nu sau nu ne-am putut închipui că dincolo/ de pivnița asta pot fi și alte încăperi, altfel luminate decît/ de această leșie care se scurge prin crăpăturile de la ușa din spate/ sau ușile din faţă nu erau încă zidite-n pereți şi nici o alta/ nu era încă zidită dincolo“ (Ieudul fără ieșire, partea a II-a). Alteori, autorul vehiculează cu imaginile trupului-mormînt, care circumscriu tema recluziunii în vegetativ: „atunci ne-am năpustit cu lăcomie înapoi asupra propriului trup/ am coborît și am tras furios trapele deasupra –/ cu furie ca într-o provincie a uitării de sine/ ca în pîntecele unei femei din care n-ar fi trebuit să mai ieșim“ (Ieudul fără ieșire, partea a II-a).  Aceleiași chei imagistice îi aparțin geometrismul rigid și – mai ales – viziunea mecanică asupra corpului omenesc. În poemele lui Ioan Es. Pop va exista, astfel, o certă dezarticulare a formelor umane, iar diversele segmente ale corpului dobîndesc o stranie existență independentă, în care teoreticienii textualismului văd tocmai semnul disponibilității de a genera text: „da, zise mircea, am ținut ca picioarele astea/ să fie educate la pension, le-am/ învățat tot felul de lucruri subțiri. le-/ am făcut din încălțări salon. // (dar mîna lui stîngă începuse să se poarte ciudat/ îl buzunărea mereu şi pe urmă noaptea îl suia/ cu cealaltă pe piept la împreunat/ şi dimineața le trezea cu greu şi abia de le putea atinge/ pe una la dreapta şi pe alta la stînga sa // se simțea şi el înșelat pînă-n dește. Nu știu cum de nu le alunga departe de el/ în vîrful degetelor, apostolește)“ (Ieudul fără ieșire, partea I). Arhetipul acestei viziuni mecaniciste îl constituie păpușa, automatul sau manechinul şi, dintr-o asemenea perspectivă, saga burlescă din Ieudul fără ieșire transcrie o aventură existențială a omului dezagregat, a omului-manechin. Semn al celei mai acute degradări ontologice, această mecanică absurdă antrenează în egală măsură planul uman și planul divin, iar Dumnezeu este perceput sub aparențe grotești, dar nicidecum blasfematoare. Căci imaginile pline de truculență ale lui Ioan Es. Pop nu fac, totuși, decît să circumscrie (în spiritul unei „kenoze“) experimentarea aspectelor celor mai abjecte ale umanului de către ființa divină. Iar dacă o primă modalitate a exorcizării absurdului cotidian este eroicul, cea de-a doua va fi corelată intim cu experiența sacrului, chiar dacă acesta îmbracă aspecte umile sau de-a dreptul derizorii. Iar această ridicare a mizeriei şi turpitudinii ontologice la un coeficient cosmic este cu adevărat excepțională în poezia lui Ioan Es. Pop, căci micile întîmplări ale unei existențe anodine, gregare aproape se transfigurează în poemele autorului în episoadele unei Iliade, a căror succesiune are ceva din curgerea solemnă a marelui epos. Poemele cu lumpeni din Ieudul fără ieșire sfîrșind, neîndoielnic, prin a regăsi ceva din esența însăși a epopeicului.     " ["post_title"]=> string(23) "Marginalitatea sublimă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "marginalitatea-sublima" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:29:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:29:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242499" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36216 (24) { ["ID"]=> int(242444) ["post_author"]=> string(4) "3895" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:30:59" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:30:59" ["post_content"]=> string(6350) "Avem cuvîntul neamț în limba română dintr-unul slav (< vsl. nĭĕmĭcĭ, pl. nĭĕmci, care ar veni, la rîndu-i, din nĭĕmŭ, care înseamnă „mut“ și care se explică prin faptul că slavonii îi considerau „muți“ pe vecinii lor germani, întrucît nu le înțelegeau limba – Șăineanu, 1929) și îl folosim, în limbaj popular și colocvial, cînd ne referim la o persoană de etnie germană (în trecut îl foloseam deopotrivă și pentru austrieci, cum găsim în texte populare, de pildă, măi, neamțule de la Beci, unde Beci este Viena, cf. Bârlea, 1924, II, 133).  În limba română vorbită au circulat multe locuțiuni și expresii în care intra cuvîntul neamț: a se face (a fi) neamț pentru „a se preface că nu înțelege“, a spune drept ca neamțul pentru „a spune lucrurilor pe nume“, a tăcea ca neamțul pentru „a fi tăcut și închis“. Deși în limba vorbită de azi acestea apar cu frecvență mai redusă decît în alte perioade, înțelesul lor nu ar pune probleme nici unui vorbitor de limbă română și este ușor deductibil chiar și în absența ignorării caracterului lor frazeologic. Nu știu însă cît de clare ne mai sînt alte două locuțiuni din aceeași serie, foarte expresive și chiar comice: a fura/a lua luleaua neamțului, echivalentă cu „a se îmbăta“, și a merge drept ca neamțu’ (cel mai probabil, provenită din cea anterioară și deseori sinonimă cu ea), cu sensul lui „a merge pe două cărări“, „a fi beat“, „a te strădui să mergi drept ca să nu se observe că ești beat“ (Scriban, 1939, s.v. neamț). De la Scriban citire, construcția a fura/a lua luleaua neamțului se revendică de la o poveste (anecdotă) cunoscută cîndva: cică era odată un neamț beat, care stătea pe un pod și trăgea din lulea, iar cînd fiul său i-a spus să fie atent să nu scape luleaua în apă, s-a întîmplat cam ca în fabula cu cașcavalul, corbul și vulpea: tatăl l-a făcut prost, dar, deschizînd gura, a scăpat luleaua.  Limba populară cunoștea și construcția de cînd nemții cu coadă, echivalentă cu „odată, demult“ (referirea este, cel mai probabil, la obiceiul german de a purta peruci – cu o anumită structură, special coafate cu o coadă legată la spate – specific burgheziei administrative și religioase din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea). Popular (și regional, cel mai adesea, pentru aria nord-vestică), neamț avea și înțelesul lui „catolic“ sau „protestant“ (sau altfel de creștin, diferit de cel ortodox). În secolul al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea și tot în limbaj popular sau colocvial apărea neamț și cu sensul de „orășean“, dar și „haine nemțești“ pentru „haine orășenești“.   În limba de azi, multe dintre unitățile frazeologice de mai sus și-au pierdut vitalitatea și răspîndirea generală, unele chiar au fost date uitării. Raportarea la neamț încă ne mai servește, mai apare în construcții comparative, cu referire la „mersul înainte“ ca nemții (se subînțelege, „cu hotărîre“, „fără ezitare“) sau adverbial, ca în „(făcut) nemțește“, cu referire la o procedură îndeplinită (sau cu intenția de a fi) în mod regulamentar, corect și la timp, dar și „a plăti nemțește“ pentru „a plăti fiecare partea lui“ (cunoscut în esență, dar parcă nu mai apare foarte frecvent). Acestea se vor păstra cît timp (și dacă) vor mai oglindi realitatea. Altminteri, românul (cel născut poet) va găsi el cum (să le uite pe cele nefolositoare și) să spună altele, are balta pește, fie și de-mprumut. " ["post_title"]=> string(27) "La ce ne servește neamțul" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "la-ce-ne-serveste-neamtul" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:30:59" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:30:59" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242444" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36215 (24) { ["ID"]=> int(242545) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 10:31:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 07:31:17" ["post_content"]=> string(11019) "[caption id="attachment_242547" align="aligncenter" width="540"] Neînțelegerea  ©TNRS/Vlad Dumitru[/caption] Primele zile ale unei noi ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) au adus pe scenele – convenționale sau nu – ale orașului mixul deja aproape clasic de spectacole de dans sau muzicale (mult flamenco – Spania a fost țară invitată, cum ar veni), performance-uri și intervenții stradale, instalații, spectacole-lectură (din nou, Spania) și teatru dramatic – de la highlight-urile prezențelor lui John Malkovich și Isabelle Adjani, la producții ale „gazdelor“ sibiene (Teorema, regizat de Eugen Jebeleanu, Neînțelegerea, sub direcția lui Bobi Pricop). Am văzut o Operă comică (după o idee originală de Yllana & Rami Eldar, coregrafia: Carlos Chamorro, regia artistică: David Ottone & Joe O'Curneen, regia muzicală: Manuel Coves & Marc Álvarez) de o superbă lejeritate, care te poate face să te-ndrăgostești de operă și la care spectatorii s-au jucat ca niște copii, fredonînd în cor arii celebre (uimitor cît de adîncă e memoria culturală, încît atîția oameni, din generații diferite, să descopere că n-au nici o problemă să-și amintească ritmurile de la Funiculì, Funiculà, de pildă). Am fost și la Freamătul sufletului, în esență o lectură oarecum performativă a Isabellei Adjani (în regia lui Valérie Six), pe textele unor, predominant, scriitoare de limbă franceză (Marguerite Duras, Camille Laurens, Françoise Sagan, Neige Sinno, dar și Choderlos de Laclos) – plus, pentru publicul sibian, un poem al Magdei Isanos. De unde am plecat nu atît cu imaginea scenică a lui Adjani, cît cu aproape convingerea că, în condițiile ideale, lecturile publice teatrale pot fi un vehicul excelent pentru literatura contemporană. [caption id="attachment_242546" align="aligncenter" width="540"] Alice © Chao-Sheng Ho[/caption] „Instructiv“, să spunem, a fost și spectacolul de dans din programul „Întîlnirilor JTI“, Alice, producție B-Dance, în coregrafia taiwanezului Po-Cheng Tsai – inspirat, după cum era previzibil, din ...lumea minunilor lui Lewis Carroll, reunită cu tradiții asiatice. Spectaculos ca scenografie și ecleraj, impresionant tehnic, Alice combină într-un ritm aproape șocant elemente (de mișcare și costum) de balet clasic, de hip-hop, arte marțiale și ceea ce pare a fi dans popular din Asia de Est, într-un joc antrenant de oglinzi – de o răceală emoțională despre care n-aș putea deloc jura că e intenționată. Ludicul fantastic, adeseori parodic al lui Lewis Carroll se întîlnește pur intelectual cu hermeneutica orientală, nu și, din punctul meu de vedere, ca narațiune și semnificații (trimiterea, în conflictul dintre bine și rău de aici, la amenințarea Chinei celei roșii – culoarea care dă năvală peste alb-negrul inițial – e atenuată pînă la a fi la fel de neutru-îndepărtată ca o referință la oamenii peșterilor), într-un exercițiu estetic impresionant ca frumusețe și atent să nu șocheze sau ultragieze.  

*

Simplitatea e, însă, și mai spectaculoasă dacă ea lasă loc performanțelor actoricești – mai ales ale unei artiste ca Cendana Trifan. În Martha din Neînțelegerea montată de Bobi Pricop – cu Diana Văcaru-Lazăr în Mama, Marius Turdeanu în Jan (fiul), Raluca Iani în Maria (soția lui Jan) și Pali Vecsei în Servitorul –, Trifan face un rol extraordinar. Din dramaturgia lui Camus, Neînțelegerea e, în ultimele două decenii, piesa cu care teatrul din România a rezonat, aparent, cel mai mult. Ceea ce nu înseamnă totuși, că, pe de o parte, Camus nu e în mare măsură privit drept demodat, iar pe de altă parte, că formula în care e resuscitat nu tinde să fie mai curînd teoretic-existențialistă și/sau filozofică (a lumii părăsite de Dumnezeu, a liberului arbitru...). Pentru o generație care, prin prisma vremurilor, a trecut în adolescență prin fascinația pentru Camus (și Cioran), e o mare satisfacție versiunea de la Sibiu, unde regizorul aduce chipurile actorilor/personajelor în prim-planuri obsedant-bîntuitoare (pe două mari ecrane laterale) pentru a construi, în imaginea suprapusă cuvintelor, spectacolul golirii de sens și umanitate, lipsa de sens a vorbirii. Și o Martha care întrupează o moarte interioară deja instalată – dar în care viața și speranța dau semne, cu o străluminare a ochilor Cendanei Trifan, în legănarea de descrieri ale condamnatului Jan despre soarele sudului. Fiindcă Neînțelegerea e o tragedie în același timp clasică și contemporană – sminteala (iată un termen ortodox foarte potrivit pentru hybris) care o face pe Martha să ucidă un ultim călător dintr-o serie de astfel de victime (împingîndu-și și obosita mamă către punctul culminant al îndelungatelor lor întreprinderi asasine) întîlnește incapacitatea străinului de a-și comunica iubirea fraternă (însuși scopul vizitei lui), conducînd la moartea lui de mîna propriei mame și a propriei surori. Pedeapsa nu e divină, e la fel de supusă individualismului precum decizia crimei – eliberarea, prin sinucidere, de durere și epuizare a Mamei (întregul corp al Dianei Văcaru-Lazăr pare că suferă, carnea e prăbușită în ea însăși, iar articulațiile se descompun pe sub stofa aspră a rochiei), închiderea speranței pentru Martha și imposibila întoarcere la fericire a Mariei. E oarecum inevitabil (premiera spectacolului a avut loc în noiembrie 2023) că, în montarea lui Bobi Pricop, ura pe care o resimt mama și fiica din Neînțelegerea față de mediul friguros, traversat de poptopuri de apă, unde trăiesc și visarea utopică la plajele sudului să aibă un cu totul alt înțeles decît cel, încărcat de metafore inclusiv politice, de la momentul scrierii piesei (1943). Unul care amintește schimbările climatice și, în context mai larg, disperarea care conduce oamenii la fapte inimaginabile pentru a scăpa din captivitatea geografică (esența migrației intercontinentale ce ne așteaptă; deloc paradoxal, pămîntul visat, de unde vin solarii Jan și Maria și la care tînjește Martha, e Africa – antiteza atît de dragă lui Camus, între întunecatul Nord și lumina mediteraneeană, e, în realitatea noastră, inversată). Nu vreau, în nici un caz, să spun că spectacolul discută despre încălzirea planetei, ci că timpul însuși așterne straturi multiple de semnificații peste textul camusian – și-l adîncește.  Muzica lui Eduard Gabia e repetitivă fără să fie redundantă, e adîncă și amenințătoare. Decorul Oanei Micu e brutalist-industrial, nu doar prin materialele folosite (care sugerează beton și sticlă masivă), gama lui cromatică – și a costumelor – reducîndu-se la negru, griuri, alb și nuanțe de pămînt. Evident, în contrast cu „uniforma“ neagră a cuplului mamă-fiică, dar și cu alb-negrul costumației Servitorului, acest apostol al dezumanizării aproape mut (cu fizicalitatea specială a lui Pali Vecsei), fiul și soția lui poartă bejuri – ei vin dintr-o lume a bucuriei naturii. Și dintr-o lume a împărtășirii verbale – ce-i drept, Jan doar pe jumătate (iar Turdeanu navighează... tragic prin apele apartenenței la două universuri – cel din care provine și unde așteaptă să fie recunoscut și cel al Mariei, care-l roagă să le spună celor două femei cine e). Dincolo de tema sorții ca succesiune de alegeri personale conștiente sau de cea a absurdului comunicațional, în această Neînțelegere, tragedia este cea a individualismului carnasier, a egoismului născut dintr-o logică a lumii Marthei în care comunitatea nu mai există, familia are doar obligații, orice relație, inclusiv cea cu propria mamă, are un conținut strict tranzacțional, iar împlinirea propriilor dorințe – modelate după așteptări din povești – e motorul justificativ, peste cadavre. Parcă ar fi despre capitalism în faza lui actuală, nu doar despre lipsa de logică a vieții, a binelui și a răului. P.S. Fotografiile din spectacol datează de la premieră, pe cînd Cendana Trifan/Martha avea o tunsoare perfect defeminizantă (era, practic, rasă-n cap). Depersonalizarea și desexualizarea robotizatei Martha erau, probabil, mult mai accentuate de această aparență fizică, dar mărturisesc faptul că ochii adînci și goliți de emoții ai actriței mă bîntuie mult mai adînc de sub casca de păr negru, scurt, des și creț de la reprezentația pe care am văzut-o.

" ["post_title"]=> string(25) "O neînțelegere tragică" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "o-neintelegere-tragica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:40:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:40:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242545" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#36214 (24) { ["ID"]=> int(242569) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:53:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:53:48" ["post_content"]=> string(3999) "Nomazii. Hoinarii care ne-au modelat lumea de Anthony Sattin, traducerea din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2023, 448 p. Asupriți și stresați de ritmul frenetic impus de orașele noastre și de viața de zi cu zi așa cum ne-am obișnuit să-o trăim, ne trezim adesea fantazînd și imaginînd o viață diferită, liberă, lentă și romantică, în mișcare. Ne trezim tînjind după ceea ce Bruce Chatwin a numit „alternativa nomadă“. Oricine a experimentat acest sentiment va aprecia profund cartea Nomazii. Hoinarii care ne-au modelat lumea de Anthony Sattin, publicată în 2023 la Editura Baroque Books & Arts, ȋn traducerea din limba engleză a lui Mihai Moroiu. Cartea face parte din excelenta colecție istorică propusă de editură și abordează o temă deosebit de interesantă.  Autorul pleacă de la premisa că manualele și cărțile de istorie pe care sîntem obișnuiți să le citim au ca substrat o teorie eurocentrică, bazată exclusiv pe istoria orașelor și a oamenilor sedentari, neglijînd complet evenimentele și experiențele nomazilor. O astfel de viziune, numită ȋn carte „magistrala istoriei“, celebrează realizările celor care au construit monumente şi s-au stabilit ȋn capitale şi îi discriminează pe ceri care au pășit fără să facă urme pe pămînt, trăind ȋn armonie cu lumea naturală, nu ȋn opoziţie cu ea. Acest lucru este cauzat, în primul rînd, de faptul că de multe ori nomazii nu au lăsat, de-a lungul istoriei și mai ales în perioada antică, texte scrise, avînd în principal o cultură orală. Legendele, miturile, poveștile despre originile propriului popor și ale strămoșilor lor s-au transmis de la o generație la alta prin oralitate. În al doilea rînd, tocmai din cauza stilului de viață nomad, care presupune deplasarea continuă dintr-un loc în altul, nu au lăsat nici urme materiale extrem de vizibile, spre deosebire, de exemplu, de rămășițele orașelor antice. Ceea ce avem la dispoziție pentru a cunoaște evenimentele acestor popoare se bazează pe un număr limitat de surse, care au fost adesea considerate neglijabile. La o privire mai atentă însă, ne dăm seama că numeroase invenții și idei care au revoluționat lumea provin din experiența acestor popoare. Mai mult decît atît, ne dăm seama că unele dintre cele mai mari și mai bogate imperii din lume au avut origini nomade, provenind din zona stepelor euro-asiatice: călăreții Xiongnu, hunii lui Attila, mongolii lui Ginghis Han, turcii...  Anthony Sattin, plecînd de la experiențele sale personale și de la călătoriile lui printre păstorii nomazi din Munții Zagros din Iran, ne face să cunoaștem o lume care este atît nouă, cît și veche.  Recomand cu căldură să citiți această relatare atipică a istoriei lumii, care începe din vremuri mitice și îndepărtate și ajunge pînă în zilele noastre, cînd problema migrației popoarelor și a mișcării oamenilor dincolo de granițele impuse este parte integrantă a vieților noastre. Anthony Sattin ne învață să înțelegem că „alternativa nomadă“ nu trebuie neapărat limitată la trecut, ci că, pentru cei care sînt dispuși să se schimbe, poate fi și o perspectivă pentru viitor.   Giulia Caramella

" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "bufnitele-va-recomanda-95" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:53:48" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:53:48" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242569" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#36213 (24) { ["ID"]=> int(242572) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:56:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:56:21" ["post_content"]=> string(5755) "Cosmin Leucuța, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, Editura Humanitas, 2024, 168 p. Pe Cosmin Leucuța l-am descoperit cu romanul lui distopic, Cerul ca oțelul, o poveste sumbră despre supraviețuirea într-o lumea postapocaliptică, ce m-a dus cu gîndul la Drumul lui Cormac McCharthy. Sentimentul cu care am rămas atunci a fost acela că Leucuța face parte din acea categorie de scriitori care nu manifestă nici un fel de sentiment de milă sau compasiune față de personajele sale. Le pune în permanență în situații tragice, șocante, complicate. Este, așa cum bine s-a exprimat un prieten de-ai mei, un pic cam rău. Iar această răutate transpare și în ultimul volum de proză scurtă apărut la Editura Humanitas, compus din opt povestiri scrise în registre diferite, unele șocante, alte absurde, terifiante sau cinice, construite de o mînă sigură, experimentată, care la final îi lasă cititorului o profundă stare de disconfort. Literatura pe care o scrie Leucuța nu este una de agrement. Nu e facilă. Nu i-aș lua cărțile pe o plajă însorită din Grecia. E mai degrabă bulversantă. Scrisă pentru oamenii cu nervii tari și stomacul rezistent. Prozele din volum mai degrabă mi-au displăcut. M-au dus cu gîndul la acel nefamiliar al lui Freud, un sentiment de neliniște, de inadecvare, de parcă un pericol invizbil te-ar pîndi la tot pasul. Cu riscul de a suna puțin bombastic, Leucuța mi se pare cel mai puțin român dintre autorii români. Iar aici mă refer la stilistică, la execuție. Chiar și cînd tratează teme care țin de cotidianul românesc – viața în cartier, tranziția anilor ʼ90, disoluția satului –, scriitura lui e crudă, contondentă, venită parcă din alte orizonturi culturale, cu elemente narative care m-au dus cu gîndul pe alocuri la prozele Silvinei Ocampo sau ale Marianei Enríquez. Unele povești sînt construite ca un lung dialog între două personaje, vezi Omul roș și De vorbă cu Petronela. Tematicile nu sînt noi – relațiile de cuplu, cu dezamăgirile lor inerente, cu regretele rostite pe jumătate, cu frumusețile și laturile lor întunecate, în urma cărora rămîne sentimentul că trăim într-o lume bizară, din care nu reușim să înțelegem mare lucru. Totul construit din linii scurte de dialog, din întorsături dibace de frază, din mici articifii stilistice, dintr-o mînuire atentă și iscusită a cuvintelor. Povestirea care dă titlul volumului poate fi citită în mai multe registre – plimbarea printr-un sat oarecare devine pretext de analiză socială despre sărăcia și mizeria lumii rurale, o lume anacronică, ce dispare pe tăcute, în timp ce oamenii pleacă prin alte locuri sau mor, dar, în același timp, e și o meditație despre abandon, despre trecut, un exercițiu de luciditate existențială. E amuzantă și cinică deopotrivă. Lipsită de speranță, fără să îi lipsească însă acea frumusețe crudă a adevărurilor pe care doar literatura știe cum să le spună. Am lăsat la urmă povestirile care mi-au displăcut atît de mult, încît mi-am dat seama că am în față o carte la care o să mă gîndesc multă vreme de acum înainte. Prima – A fost al mamei mele – e o poveste noir, care mi-a adus aminte de filmul hipnotic al lui Tom Ford – Nocturnal Animals –, cu un cuplu pe jumătate disfuncțional care pornește într-un road trip prin deșert, iar acolo au loc o mulțime de evenimente înspăimîntătoare, iar a doua este Zdrobit – o biografie în viu grai a unei tragedii moderne, o poveste macabră, care te face să plîngi, să strîngi din dinți și să te revolți, spusă pe mai multe voci, într-o manieră documentară, despre o crimă de o violență inimaginabilă, în care atît victima, cît și criminalii sînt copii.  Cristian Boricean 
" ["post_title"]=> string(27) "Cărturești vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "carturesti-va-recomanda-78" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:56:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:56:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242572" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#36212 (24) { ["ID"]=> int(242561) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:46:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:46:17" ["post_content"]=> string(14920) "Am preluat această idee plecînd de la titlul unei cărți dedicate lui Milan Kundera. O monografie foarte personală, lucrată în filigran, cu, nu e nici o rușine, multă implicare emoțională. Titlul cărții, o  formulare neașteptată a unui autor care s-a ținut bine pînă a cedat. Ca și în cazul lui Cioran, s-a ținut tare cît a putut. Apoi eul lui/lor a cedat. N-a mai vrut să fie nimic. Fiecăruia cum îi este dat. Un volum neașteptat, pe cît de așteptate erau cărțile scriitorului ceh/francez de la un punct încolo – pe vremea cînd încă mai trăia, într-o Franță ce-i devenise nu doar cămin, ci și patrie. Studiul, o biografie cordial-amicală, de la care am pornit aceste divagații se intitulează, exclamativ, Milan Kundera. Scrisul, ce idee! (Editura Curtea Veche, 2024, traducere din limba franceză de Florica Ciodaru-Courriol) și se dovedește o frumoasă cercetare biobibliografică amănunțită a operei fracturate între două limbi și printre întîmplările unei vieți. A lui Milan Kundera. Două vorbe despre autoarea lucrării, Florence Noiville (n. 1961), o franțuzoaică prietenă cu soții Kundera: după studii economice și politice se dedică scrisului-cititului, ajungînd jurnalistă la Le Monde des livres. Florence Noiville a mai scris o impresionantă monografie dedicată lui Isaac Bashevis Singer – premiatul Nobel pentru Literatură din 1978 –, un demers care presupune mult efort, și lui Florence Noiville i-a reușit pe deplin. Ca și acest op despre Milan Kundera, care, altminteri, se citește fără mari opinteli. Europa Centrală, război, comunism, Moravia natală, copilăria, muzica de care va fi atașat o viață întreagă, sucelile și răsucelile istoriei, 1968, Primăvara de la Praga, o jurnalistă care-i va deveni și iubită, și soție. Primăvara devine iarnă pentru cetățenii unei țări care părăsesc Cehoslovacia, sovieticii și tancurile lor rămîn. Un scriitor care, printre alții – Havel le va reproșa exilul –, va părăsi țara și se va stabili într-un Occident ce-i va oferi lui Milan Kundera o nouă dimensiune existențială. Internațională. Unde ești acasă? Aici, acolo, nicăieri? Cărți traduse, noi lucrări scrise direct în franceză, refuzul autorului de a vorbi/scrie despre el însuși. Un scriitor fără biografie? Nici pomeneală, i se impută lui Kundera că ascunde detalii compromițătoare din biografia lui. Scandal public, internațional, pînă la urmă adevărul iese la iveală, dar răul a fost deja făcut. Kundera devine cetățean francez, revine după 1990 într-o Cehoslovacie ce va fi împărțită, tot Parisul e salvator. Florence povestește elegant și nostalgic, cu tristețe și emoție despre ceea ce a pățit și Kundera, nu doar Cioran. Revenirea la limba maternă, ca un soi de recîștigare a primei identități. Să faci praf cărțile, ca un soi de eliberare de nu se știe bine ce. Kundera moare la 11 iulie 2023. La Brno i se deschide o bibliotecă ce adună mare parte din arhiva lui și manuscrise. Multe desene și fotografii însoțesc un volum atent machetat. Scrisul, ce idee!,  exclamăm și noi solidari cu un Kundera mereu plin de nedumeriri. Care-și făcea harcea-parcea propriile cărți. Cine pe cine voia să se răzbune? Nu am un răspuns. Mereu apar cărți și nume noi de autori. Gabriel Udrea (n. 1977) este un scriitor aflat la prima carte. Nici primul, nici ultimul care trece peste proba debutului. Printr-un concurs de împrejurări, un volum de proză ajunge și la mine. Un prozator-povestitor ieșit din mantaua celor care încep să scrie după ce au trecut prin boiereala lecturilor încrucișate și, într-o bună dimineață, descoperă că nu este gîndac, ci că și-a găsit tema. Adică un colț de București, dispărut sub lamele buldozerelor și care reînvie sub ochii noștri. Se reface o întreagă umanitate, se recompune, se reasamblează ca într-un puzzle bine alcătuit. Oameni, fapte, întîmplări, el, ea, noi, orașul lui, al nostru, care este și nu mai este. Un dialog critificțional (?) între editor și autor pus în capul volumului încearcă să ne lămurească despre ce și cum s-a pus la dospit această carte. Și unde bate. Ni se livrează mură-n gură substanța unei proze de ficțiune, sîntem plasați/proiectați în miezul bine digerat, reîngurgitat și apoi livrat puilor – precum fac lișițele recent descoperite pe apa de lîngă Mînăstirea Plumbuita – cu tot ce înseamnă viața urbană a unui oraș/a unei umanități care se autodevorează și autoreproduce. Adică se trăiește dincolo de avatarurile istoriei și fantasmele literaturii. Mix de ficțiune și realitate – cine nu știe/nu a auzit/trăit pe propria piele de zona Uranus-Mihai Vodă-Văcărești, supusă demolărilor abuzive –, Gabriel Udrea recompune o lume și un univers care, în mare parte, nu mai sînt. Steaua fără nume are un nume, chiar dacă episoade dramatice și întîmplări dure din trecut devin melancolii. Iată că pe parcursul unei cariere de  avocat de succes, cu patalamale în toată regula la București și Paris, Gabriel Udrea debutează cu un roman cu un titlu nostalgic/melancolic, ca de romanță, Străzi fără nume (Editura Cartex, 2024), prin care se aruncă în groapa cu lei a literaturii/vieții literare. Cum s-ar zice, o face cu mîna lui și se leagă la cap chiar dacă nu-l doare. Îi urăm succes! Prozatorul Gabriel Gafița (n. 1952), absolvent de Limbi Germanice și însoțit apoi de un impresionant CV de diplomat de carieră – posturi în UK, Canada, Malaysia, Portugalia, Peru –, revine în actualitatea literară. Și ne livrează o reeditare, o recuperare personală, dar și un bun exemplu pentru a desluși și cum a funcționat viața literară într-o Românie național-comunistă la suprafață, aproximativ necomunistă mai la ce nu se vede, dar așa a fost. Nu avem cum să  schimbăm trecutul. Eventual, se poate mistifica. Adevărurile ies oricum la iveală. Ce se vede era titlul unei cărți semnate de Radu Petrescu. După 33 de ani de la prima apariție – și aceea, la rîndul ei, amînată pentru cînd o fi posibil –, romanul Martiriu parțial (Editura Junimea – aflată la moment aniversar, 55 de ani de la înființarea ei postbelică –, 2024, cu un nostalgic, explicativ și necesar pentru înțelegerea destinului unei cărți „Cuvînt înainte la ediția a II-a“, ce-i aparține autorului). O carte pusă la sertar în 1981, publicată în 1991, într-o perioadă cînd societatea românească avea alte priorități (cu un titlu neatrăgător, mă rog), se poate citi abia acum în întregul său. Un roman al lumii românești din deceniile ʼ70-ʼ80, cu problematica ei de actualitate. De atunci. Un atunci care devine prin timp un azi, mereu la zi. Liviu (Munteanu) și Aurelia (Șurlui) se căsătoresc în 1954, cine-și poate imagina viața din Republica Populară Română la acea dată, fel de fel de personaje, multe și mărunte, bine conturate, Tanți Pupeza, Căpățînă, Mărgăritescu, Țăpornea, Weisman etc., o lume de oameni de prisos și un București atotcuprinzător, filmul Casablanca rulează pe Bulevard, unde astăzi nu mai funcționează nici un cinematograf, și tot așa. Moscova și Viena devin capetele unor drumuri în care o infinită vînzoleală umană trăiește. Muncește. Se mai și moare, dar mai mult se vorbește. Mult. Se face literatură? De ce nu? Critica de întîmpinare de azi ce face? Nu știu. Am lăsat special la urmă volumul cu un titlu – Adevăruri nebănuite despre animale. O menajerie a celor neînțeleși de Lucy Cooke (Editura ART, 2023, traducere din limba engleză de Roxana Aneculăesei) – aparent cu totul în afara literaturii, dar care conține pagini de frumoasă literatură. Încă o dovadă, dacă mai era necesar, că știm și nu prea știm ce e literatura. Și chiar dacă-i fixăm definiția, spațiul ei de manevră și cuprindere s-a tot extins pe nesimțite. Ce a mai rămas să nu fie literatură? Și tocmai cînd voiam să-mi exprim entuziasmele mele legate de existența și formidabilele povești despre viața unor creaturi numite anghilă, castor, leneș – da, un animăluț fabulos… –, hienă – nu am pomenit ceva mai rău și urît –, vultur – ei da, altceva –, hipopotam – pe cît e de voinic și pare un monstru, are și el gingășiile lui –, elan, care trăiește toată viața în frigurile nordului –, panda – cel mai simpatic și iubit urs –, pinguin – la fel de iubit –, cimpanzeu despre care nu ne place să recunoaștem că ne tragem din el..., da merită să parcurgeți la pas un op prin care am trecut ca vodă prin lobodă –, vine la mine o altă carte care nu ar merita să fie ignorată. Ce a mai rămas să nu fie literatură? Istoria, vine răspunsul imediat, oricum am suci lucrurile. Și schimbînd macazul din mers, am un exemplu la îndemînă cu un volum care ar trebui să ne tulbure, să ne pună pe gînduri și să medităm fără patetisme referitor la cine și ce sîntem. Ca popor, ca națiune, în limbajul de peste veac. În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă (Editura Polirom, 2024, traducerea textelor din limba engleză de Marius-Adrian Hazaparu) este o culegere de studii și cercetări specializate publicate de Marius Turda. Un istoric român, școlit bine prin străinătățuri și ajuns prof de biomedicină – nu mă puneți să explic ce este – la Universitatea Oxford Brooks, din Marea Britanie. Domeniile lui de cercetare sînt istoria eugenismului, rasismul și ideologiile naționaliste din Europa Centrală și de Est. O carte dedicată bunicilor din Rozavlea și Săpînța, despre care ne spune că l-au dus la făcut căpițe și la cules hribi. Sînt puse cap la cap articole și studii publicate între 2003 și 2023 în reviste și lucrări de strictă specialitate, dar care și cu această ocazie ajung la marele public. Chiar dacă rasismul și antisemitismul sînt condamnate azi, ele au un lung și complicat parcurs în viața publică românească. Știm și nu prea știm mare lucru, dar Marius Turda ne oferă toate datele, explicațiile și detaliile istorico-politice pentru diversele episoade nefericite din istoria noastră. Că este vorba despre minorități etnice (evrei, romi), că este vorba despre oameni cu handicap fizic, mental, că avem proiecții rasiste și naționaliste care au produs monștri în ultimii 150 de ani. Marius Turda pune pe tapet secvențe dintr-un trecut nu foarte îndepărtat. În care figuri importante ale culturii și vieții academice și politice românești au călcat strîmb – sau cum să spun? – promovînd idei etnice, rasiale, eugenice sau biopolitice. O bibliografie bogată aduce într-o strictă actualitate cărți, articole, studii fel de fel ce au promovat idei și teorii nocive. De luat aminte, oricum. Totul e de citit și, de ce nu, de băgat la cap. Istoria se poate întoarce, repeta, Doamne ferește! Dacă despre Holocaust și uciderea a peste șase milioane de evrei s-a tot scris și pomenit, despre calvarul celor 25.000 de romi, deportați în Transnistria – jumătate nu s-au mai întors! –, știm prea puțin. Sinistru. Măcar să știm ce a fost cîndva. Medici și profesori de tot felul, politicieni și preoți s-au exprimat și au promovat idei rasiste în formulări de neacceptat pentru democrațiile de azi. Ideile și teoriile xenofobe și antisemite nu au dispărut. Ele pot produce monștri și astăzi. Este loc pentru toată lumea în acest univers în care am ajuns să ne dușmănim care pe care. Păcat că multe astfel de apariții editoriale trec neobservate. " ["post_title"]=> string(21) "Da, scrisul e o idee!" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(19) "da-scrisul-e-o-idee" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:46:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:46:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242561" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#36211 (24) { ["ID"]=> int(242536) ["post_author"]=> string(4) "5264" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 09:58:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 06:58:18" ["post_content"]=> string(3520) "Afară ploua mărunt…, era o dimineață lăptoasă, cu o lumină stranie, cu raze de soare care spărgeau un plafon cenușiu de nori, care se spărgeau la rîndul lor în mii de sclipiri, ciocnindu-se de picăturile de apă și balansîndu-se într-un haos brownian. Părea că plouă cu lapte…, cerul de deasupra își revărsa fecunditatea maternă către pămîntul de dedesubt și solul arid sorbea cu nesaț, în amintirea unei terre primordiale în care colostrul celest a hrănit pruncul abia format.  Afară ploua mărunt…, dar, dacă te uitai din interiorul cafenelei aflate peste drum de biserica anglicană, puteai vedea doi oameni fericiți. Gesticulau, arătau către biserică, planificau ceva, iar pe fața lor se citea entuziasmul. Aveau zîmbete în priviri și lumină în suflet; și, deși de cele mai multe ori stăteau pe loc, părea că dansează. Afară ploua mărunt. În interiorul cafenelei, la masa de lîngă geam, doi tineri își sorbeau un pic cam zgomotos cafeaua cu lapte. Din cînd în cînd, între ochii lor se sprijineau idei, dar care nu reușeau să ajungă pînă la buze într-o rostire controlată… Rămîneau doar intenții amorfe, iar cei doi tineri preferau să spargă tăcerea dintre ei sorbind din cafeaua cu lapte. – Vrei sa jucăm un joc? spuse ea. – Ce fel de joc? răspunse el. – Hai să inventăm o poveste. – Despre ce și despre cine? Fata nu răspunde imediat. Își rotește ochii către interiorul cafenelei, sperînd să găsească un potențial subiect. Însă, în afară de un barman care, cu o mină preocupată, citește ceva, în cafenea nu se află nimeni. Nu chiar nimeni, căci ce nu știe fata e că undeva, pe cel mai înalt raft, fix în spatele sticlelor de Nikka Yoichi, se află o pisică albă, care moțăie pe ritmurile de jazz ce se aud în boxe. Pe pisică o cheamă Shiro Murakami și e cea care conduce, de fapt, acest bar. Stăpînul ei – stăpîn se crede el, toate pisicile știu cine e adevăratul stăpînul dintre om și animal – este un bucătar extraordinar, poet wanna be, în căutarea haikuului perfect. Fie vorba între noi, e cam lipsit de talent, dar știe să facă o omletă cu fulgi de pește demențială, așa că toți prietenii lui îi îngăduie excentricitățile literare și îl iubesc așa cum e.  Să revenim însă la cei doi tineri. Fata își întoarce privirea către geam și îi zărește pe cei doi care discută în fața bisericii. Ea, arătînd cu degetul: uite, o poveste despre ei doi. Dar hai mai întîi să stabilim niște reguli. Eu spun o frază, și tu continui pe același subiect, apoi eu, și tot așa. După zece minute, tragem linie și vedem ce a ieșit. De acord? Începe tu.  

Dragoș PANDELE este manager cultural, Anca SIGARTĂU este actriță

" ["post_title"]=> string(40) "Portrete sentimentale. Rhapsody in white" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "portrete-sentimentale-rhapsody-in-white" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:37:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:37:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242536" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#36210 (24) { ["ID"]=> int(242541) ["post_author"]=> string(4) "5112" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 10:19:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 07:19:33" ["post_content"]=> string(14445) "Spectacolul sonor este un gen care, pe lîngă sunet și muzică, folosește mult cuvîntul. Cuvîntul rostit se inserează în conștiința ascultătorului, adăugîndu-se la valoarea hipnotică a reprezentației cu lumina stinsă. Prin natura lui, cuvîntul este eteric și conține în subtilitățile sale mileniile de cultură orală pierdute prin reprezentarea seacă a semnului grafic. Cu toate astea, tocmai această materie valoroasă a conținutului sonor îl face aparent greu transmisibil dincolo de granițele limbii, greu de integrat într-o comunitate globală sau poate chiar imposibil. Așa s-ar vedea lucrurile din perspectiva publicului. De aceea, iubitorul de spectacol sonor, savurat în stil clasic, lîngă difuzorul radioului sau, mai accesibil, prin căști conectate la fluxul online, va fi uimit și derutat cînd se va întîlni cu practica și atmosfera festivalurilor internaționale dedicate.  Un grup de oameni, adesea numeros, audiază la boxe profesionale ore de producții audio în limbi de o diversitate unică. Una după alta se succed spectacole reprezentînd marile radiouri europene, americane, asiatice și africane sau vocea originală a freelancerilor de peste tot. Sonoritatea specifică alcătuită din amalgamul de sunete locale, dar și muzică se completează natural cu o anume cadență lingvistică și particularități ale actorilor naționali. Cu privirile aplecate peste tablete sau îndreptate spre un ecran video care proiectează subtitrări, ascultătorii urmăresc simultan traducerea replicilor și desfășurarea spectacolului, reușind, spre deosebire de cazul reprezentațiilor teatrale sau cinematografice subtitrate, să nu piardă nimic. Caracterul pur auditiv al producției are, în acest context, un avantaj surprinzător. Informația vizuală are valoare pur practică și nici un element din compoziția spectacolului nu este afectat prin prezența traducerii. Un exercițiu aparte este, însă, considerarea valorilor estetice ale producției respective. Cu cît e mai îndepărtat și necunoscut spațiul cultural de origine, cu atît mai provocatoare este evaluarea calităților și considerarea neîmplinirilor spectacolului sonor în audiție. Dar, pentru a ne explica modalitățile specifice prin care acest gen reușește să depășească granițele și chiar să susțină coagularea unei comunități culturale globale, este necesar să dezvoltăm cîteva dintre particularitățile estetice ce îi schimbă semnificația în context internațional.   Vocea sau cuvîntul?  În general, creația auditivă este percepută drept vehicul de comunicare în primul rînd a valorilor expresive ale cuvîntului. Publicul neavizat va specifica la finalul audiției că povestea în cuvinte este principalul instrument generator de emoție, atribuindu-i acesteia, inconștient, toate celelalte elemente ale spectacolului. Mai presus decît interpretarea sa (vocea actorului), vectorul de transmitere a informației este nominalizat a fi, deci, cuvîntul, cel mai comunitar dintre toate elementele acestui gen artistic. Spectacolul sonor adresat publicului de aceeași limbă, deci, va ierarhiza cele două categorii enumerate mai sus astfel: cuvîntul întîi și apoi vocea. Un fenomen surprinzător apare în condițiile audierii spectacolelor din mai multe țări de către un public care nu le vorbește limba, adică în cadrul unui festival internațional. La discuțiile care în general se desfășoară la finalul fiecărei zile de audiție – aceasta este structura specifică a festivalurilor de spectacol sonor de ficțiune sau documentar, specific care îndeplinește astfel și un foarte interesant rol de instruire și dezvoltare împreună a autorilor și producătorilor de gen –, la finalul zilei de audiție, așadar, observațiile asupra spectacolelor se adresează altor două categorii care provin din cele de mai sus. Nu mai discutăm cuvîntul și vocea, ci povestea și interpretarea. La prima vedere, asistăm la o extrapolare, o generalizare forțată de barajul cultural. De fapt, această transformare a elementelor de importanță primordială ale spectacolului sonor are o relevanță aparte pentru alchimia sa estetică. Prin translarea într-un spațiu cultural abstract, construit din conglomeratul divers al culturilor audienței, spectacolul sonor se relevă ca un gen artistic favorizînd mesajul și expresivitatea în detrimentul realismului verbal. Mult mai aproape de arte ca dansul sau muzica, spectacolul sonor își dezvăluie astfel adevărata natură. O esență abstractă, inefabilă, surprinzător de ușor adaptabilă unui eter global. Performanța actorului la microfon transcende convenția culturală, iar eufonia limbilor necunoscute nu devine un impediment în receptarea performanței artistice. În plus, accesarea altor paradigme culturale prin mijlocirea amprentei vocale umane generează o călătorie intimă, un contact epidermic cu acestea, imposibil de realizat prin alte forme artistice. La toate se adaugă un alt element organic al spectacolului sonor, care întregește perspectiva.   Tabloul sonor (soundscape) Compoziția pluristratificată a unui cadru non-vizual conține, în primul rînd, o serie de coduri din realitatea specifică a spațiului invocat. Rareori sîntem conștienți că orașul sau natura ne confirmă zilnic identitatea locației noastre prin intermediul unor simboluri sonore pe care am învățat să le asociem cu anumite imagini și/sau situații. Cele mai simple exemple sînt codurile deja standardizate de tipul: sirena poliției, sirena salvării, claxonul mașinii, bipul cadențat al scanerului de la casele de marcat sau semnalul sonor al lipsei centurii de siguranță. Toate ne comunică sintetic situații diverse. Astfel, într-un spectacol sonor euro-american, publicul va ști să descifreze un anumit context dramatic prin simpla dispunere a acestor semne în cadru. La acestea, atmosferele specifice vor veni să adauge nuanțe exact cum într-un tablou pictural straturile de culoare îmbogățesc cu detalii. Atmosfera sonoră a unei străzi din New York va fi complet diferită de atmosfera Londrei sau a Romei și cu atît mai mult de atmosfera Beijingului sau a Marocului. Acest aspect este evident și în cadrele cinematografice care se găsesc din abundență în filme documentare sau în mediul online. Ceea ce însă se descoperă în tabloul sonor este o compoziție infinit mai sofisticată, care oferă șansa unei transpuneri de-a dreptul hipnotice. Vagabondînd prin spațiul acustic al unei țări diferite de a ta, prin amestecul de ritmuri de trafic și trecători, prin succesiunea în perspectivă a straturilor de arhitectură citadină și viață naturală, prin reflectarea particulară a ecoului în traseul străzilor, te întîlnești cu acustica orașului ca o muzică a locului. Această informație subtilă este mult mai nuanțată decît cea vizuală și mult mai convingătoare. Oferta bogată a unui festival internațional de spectacol sonor echivalează cu imersiunea în realitățile subiective ale culturilor diverse și receptarea directă a specificului lor expresiv. Pentru a crea aceste punți, festivalurile au abordări diferite și construiesc contexte dintre cele mai surprinzătoare.   Între ascetismul studioului și colaborarea cu natura Pentru realizarea unui festival internațional de spectacol sonor e obligatorie doar îndeplinirea cîtorva criterii: condiții profesioniste de audiție și o corectă/atentă preselecție a spectacolelor din concurs. Ceea ce diferențiază însă aceste evenimente este viziunea organizatorilor. Spre deosebire de festivalurile de teatru sau film, cele dedicate spectacolelor sonore sînt mult mai variate ca propuneri și creează în jurul lor comunități de profesioniști foarte diverse. Prix Italia este cel mai vechi festival de profil european. Copil al unei lumi care învăța din nou să spere după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Festivalul de Radio Prix Italia s-a născut la Capri, în 1948, ca parteneriat între instituțiile media din cîteva țări: Austria, Vatican, Egipt, Franța, Marea Britanie, Italia, Monaco, Olanda, Polonia, Portugalia, Suedia, Elveția, Cehoslovacia. Prix Italia se va extinde în 1957 la creația de televiziune, iar în 1998, la online. Conservatorismul rămîne amprenta Prix Italia, poate și din cauza originii sale îndepărtate în timp. Juriile sînt formate din reprezentanți ai radiourilor și televiziunilor membre ale acestei organizații elitare și își desemnează anual excelența cu titlu axiomatic. Racordarea supratemelor la realități ale lumii de azi nu reușește să suplinească o formulă festivalieră mai incluzivă pentru creatori sau freelanceri. Formula Prix Italia va fi însă completată de replica ei germană, Prix Europa.  Prix Europa se desfășoară la Berlin din 1987. Se desprinde ușor de tradiția lansată de Prix Italia. Berlin invită autorii și/sau producătorii să formeze juriul și, după sesiunile de audiții și dezbateri, să-și decidă cîștigătorii. Formula însă de atmosferă festivalieră rămîne aceeași. În spațiul izolat fonic al studioului de radio, se ascultă spectacolele și se susțin dezbaterile. Existența celor ce se dedică total programului Prix Europa devine aproape văduvită de substanță reală în izolarea absolută a laboratorului de audiții.  Trebuia să cadă Cortina de Fier ca ansamblul festivalurilor de spectacol sonor să primească o nouă voce. Luînd numele primului autor croat de text literar, festivalul Prix Marulić s-a născut în 1997 și a deschis competiția pentru spectacol sonor de ficțiune, dar și documentar. Croația a ținut să ofere un cadru natural audițiilor. Să provoace creatorii acustici cu propriul decor sonor. Astfel, fiecare zi de festival mută difuzoarele în spații spectaculoase de pe insula Hvar. Vestigii ale trecutului și cadre de o frumusețe tulburătoare a naturii costiere colaborează cu propunerea sonoră, evidențiind doar personalitatea artistică cea mai pronunțată în acest cadru provocator. România a îndrăznit să intre în jocul festivalier abia în 2012, cînd a identificat o altă necesitate, tot mai pronunțată în lumea pasionaților de sunet: incluziunea formelor noi, a experimentelor sau a formelor hibride sub tematica federatoare a inovației. Nu exista nici un festival în lume gata să premieze curajul. Așa a apărut Grand Prix Nova, produs de Radio România, care s-a impus treptat, și prin tematică, și prin abordarea relaxată a audițiilor și discuțiilor, prin formula de jurizare și deschiderea totală spre producătorii independenți. Relativ puțin cunoscut în afara mediului profesionist, Grand Prix Nova aduce la București artiști și producători audio de renume din Europa, Statele Unite și Asia, creînd o platformă generoasă de contact și polemică pentru participanții la piața artei. Poate din percepția inerțială că genul în sine este arondat limbii locului și difuzorului radioului, publicul e reticent să acceseze atmosfera efervescentă a acestui eveniment bucureștean. Dar spectacolele care s-au auzit adesea la debut de carieră festivalieră la București au lansat dezbateri de mare actualitate pentru noile tendințe estetice sau surprizele istoriei recente. Artiști de complexitate participă și se reprezintă în conferințe sau performance-uri, iar formarea diversă și amplă a creatorului de spectacol sonor îmbogățește consistența discuțiilor zilnice.  Finalul lunii iunie a programat o nouă ediție la Teatrelli a Festivalului Grand Prix Nova (24-28 iunie 2024), deschis publicului larg. Festivalurile de spectacol sonor sînt produse, în general, de către asociații profesionale și se găsesc în diverse formule peste tot pe glob: URTI (International Radio and Television Union), ABU (Asia Broadcasting Union), New York Festival Radio Awards, BBC Audio Drama Awards (UK), Zhivari Festival (Iran) etc. Participantul la festivaluri de gen devine un globe-trotter și își deschide spațiul mental spre geografii îndepărtate. Însă, poate cîștigul cel mai important al celui care ascultă totalitatea spectacolelor și se implică în discuții este reprezentat de mediul însuși în care s-a născut acest gen: radioul. Prin contactul direct și continuu cu oamenii de media, spectacolele reflectă prompt actualitatea imediată, devenind o replică artistică unică a evenimentului la cald. Ritmul de lucru este rapid, iar reflexul jurnalistic iradiază spre producătorii de spectacol sonor. Astfel, orice moment de impact social sau internațional duce la abordarea unui scriitor și apariția rapidă a unui scenariu. Cum fluxul de producție este continuu, titlul se transformă rapid în spectacolul final și iese spre public. O asemenea reactivitate este inegalabilă în mediul artistic, unde structurile sînt mult mai puțin flexibile, iar conștiința realității imediate trece uneori prin prea multe filtre culturale. Astfel, lumea spectacolului sonor devine un real concert al actualității jurnalistice și al inovației estetice într-un eter permeabil la exprimare, indiferent granițelor lingvistice. 

" ["post_title"]=> string(58) "Teatru Sonor. Rătăcitor prin lumea festivalurilor sonore" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "teatru-sonor-ratacitor-prin-lumea-festivalurilor-sonore" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 12:07:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 09:07:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242541" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36209 (24) { ["ID"]=> int(242542) ["post_author"]=> string(4) "4940" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 10:24:15" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 07:24:15" ["post_content"]=> string(15430) "[caption id="attachment_242543" align="aligncenter" width="540"] © TNRS[/caption] Referința cinematografică este evidentă în ultima montare și adaptare după Teorema lui Pasolini, semnată de binomul artistic Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh la Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu. Este cu atît mai vizibilă la nivelul imaginarului scenic, poate chiar mai tare decît cea romanescă, spectacolul fiind amprentat de un estetism vizual fascinant, aproape insinuant, propriu Velicăi Panduru, care semnează scenografia. Pier Paolo Pasolini a creat Teorema în 1968, dar actualitatea unor teme transcende timpul și spațiul: alteritatea, frica de celălalt, relațiile interfamiliale, raporturile dintre clase, arta, revolta, spleenul, decadența sînt itemi care jalonează parcursul personajelor surprinse într-un huis-clos implacabil. Filmul prezintă o familie burgheză și evidența lumii lor zdruncinate de sosirea unui tînăr „frumos ca un american“, după cum ne spune Pasolini în romanul său autobiografic, Qui je suis. Forța apolinică a acestui Vizitator va deschide zonele dionisiace ale fiecărui membru al familiei și ale Emiliei, servitoarea familiei, prima afectată de tumultul erotic al străinului.  Începutul reprezentației stă sub semnul unei metateatralități care articulează raportul public-scenă. Intervențiile monologale ale personajelor sînt mai degrabă didascalice, un exercițiu de distanțare operat la persoana a III-a, prin care protagoniștii devin deopotrivă subiectul și obiectul conflictului dramatic. Astfel, Paolo, Pietro, Odetta, Lucia, Emilia devin instanțele discursive autoreferențiale ale propriilor incarnări scenice. Dacă toate partiturile verbale ale acestor personaje sînt în română, cu imprecații sporadice în italiană, regizorul a delimitat (și) lingvistic aparițiile Vizitatorului, factorul destabilizant: acesta adoptă limba spaniolă (care este și limba natală a actorului), mult mai senzuală, mai viscerală, mai exotică, conferind personajului acea notă de stranietate. Obiectificarea personajelor, transformarea lor în corpuri-dorință, ajunge să devină o obsesie structurală, pe care regizorul știe să o racordeze la discursul său artistic antiburghez, ilustrînd pierderea de sine a celor care nu sînt capabili să locuiască un corp atins de iubire. Astfel, pe parcursul spectacolului, protagoniștii se descoperă, se rănesc, execută gesturi aproape mutilatoare, dorind fie să compenseze pentru intensitatea emoțională a unui moment extatic pierdut, fie să-și pietrifice carnea, să se reîntoarcă la stadiul de obiect pur decorativ. Copiii devin ostentativi, brutali, la limita violenței, în încercările lor de a „zgudui“ impasibilitatea cataleptică a părinților: fumează sfidător, sînt vulgari, „esențele“ lor strivind manierismul și formalismul teatral pe care reușeau să-l compună zilnic pînă la irumperea Vizitatorului în viața lor: orele de contemplație meditativă, efleurajul clapelor pianului, picnicul, tachinarea Emiliei (Raluca Iani), scenele de amor conjugal etc. Scena, împărțită în două perimetre – interiorul elegant al unei familii burgheze decadente și exteriorul cu ecouri maritime (spațiu escapist prin excelență) –, reia un imaginar utilizat, în grade diferite, de Jebeleanu și cu alte ocazii, în special în spectacolele bazate pe opera lui Fassbinder. De fapt, dintr-un punct de vedere, este greu de spus în ce măsură spectacolul sibian este un tribut adus lui Pasolini sau regizorului german, depășind afinitățile tematice ale celor doi, preocupați deopotrivă de explorarea, cîteodată viscerală, a sexualității. Astfel, deși pretextul acestei producții decurge din filmul/romanul original, Jebeleanu explorează intimitatea și sexualitatea personajelor într-o manieră mai degrabă politică și mai puțin mistică. Întîlnirile dintre personaje sînt, într-adevăr, extatice, convulsive, însă, dincolo de interfața carnală, dincolo de zguduirea din temelii a unei filozofii burgheze autosuficiente, nici unul nu pare să fie martorul unei experiențe cu adevărat sacre. Nici măcar Emilia, cu a sa înălțare la ceruri, scenă cu care se și încheie spectacolul. De fapt, fiecărui personaj îi este atribuită o „ieșire din scenă“ mai mult sau mai puțin eliberatoare, cathartică sau activă, după confruntarea cu Vizitatorul. Fiul are revelația revoltei, iar monologul său programatic despre valoarea artei în societate, despre rolul anarhic al acesteia în eliminarea diferendelor de clasă este o referință la Teorema. Mamei îi revine „sarcina“ să dea, impasibilă și reținută, detalii despre ceilalți membri ai familiei. Este greu de spus dacă această alegere a fost sau nu premeditată de regizor, însă, cu siguranță, această abordare poate să limiteze destul de mult complexitatea personajelor. Astfel, încă de la început, protagoniștii, în special copiii (Radu Costea, Antonia Dobocan), dar într-un grad mai redus tatăl (Adrian Matioc), sînt niște simple mecanisme hipersexualizate, cu gesturi nevrotice, masturbatorii, care, în urma întîlnirii „biblice“ cu Străinul, par să devină și mai distruse de exigențele propriei cărni.  Experiența personajelor din Teorema e reductibilă la următorul aspect: ce se întîmplă cînd un „corp străin“ (Gyan Ross), exotic, erotic, pur și impur totodată, așa cum numai copiii sau serafimii din picturi pot fi, întrerupe un spectacol de teatru burghez? Teatralitatea spațiului familial nu funcționează ca un mediu, ci ca o metaforă a scenei sociale burgheze. Cadrul somptuos, decadent, fără a fi opulent – papier-peint cu desene vegetale, luxuriante, parchet lucios din lemn prețios, sofa de catifea roșie, pian –, pare a fi inanimat, încremenit într-o lascivă așteptare pînă la sosirea acestui ragazzo senzual. Pînă atunci totul se întîmplă ca și cum imaginea acestei familii ar fi doar o eboșă, imposibil de fixat în tușe prea puternice. Personajele sînt surprinse într-un cotidian încremenit într-o frumusețe lascivă, picturală: trupurile albe, androgine, de o slăbiciune aproape maladivă sînt învelite în peignoir-uri de mătase, în ținute de tenis, rochii cu paiete, iar gesturile lor refac mecanic, aproape nevrotic train-train-ul cotidian, plictisitor pînă la disoluția trăirilor și a dorințelor. Venirea Vizitatorului este anunțată de Angelino (Patrick Imbrescu), poștașul, care în reprezentația lui Jebeleanu punctează sau fragmentează episoadele scenice prin intervenții recurente supuse aceluiași pattern intertextual, ludic și metateatral. Exteriorul, spațiul de dincolo de cortina-perdea de voal care îl dezvăluie/ascunde într-o atmosferă misterioasă, este primul indiciu al unei prezențe/absențe încă neanunțate, care poate fi percepută drept una periculoasă, destabilizatoare pentru perimetrul securiza(n)t al spațiului domestic. Dihotomia exterior/interior se potențează prin expunerea contrastelor dintre „cușca aurită“ a familiei burgheze și spațialitatea sălbatică a spațiului ilimitat din spatele ei, caracterizat printr-o orizontalitate cu accente de teren vag, poate marea (locul de unde vin străinii), deșertul (locul în care oamenii se ascund pentru a muri), dar și un spațiu al jocului (fotbalul), al întîlnirilor ilicite (majoritatea scenelor erotice au loc în acest spațiu). Deșertul este și o metaforă pentru „goliciunea“ existenței burgheze, pentru retragerea acestei clase în ea însăși, în propria sferă, pentru însăși negarea exteriorului din sine. Deșertul este „habitatul“ natural al burgheziei, chiar dacă n-o știe. Deșertul din afară și deșertul dinăuntru. Deșertul interior ascuns de masca socială. Singurul punct de culoare care „pătează“ caracterul vag al acestei întinderi este o mașină decapotabilă albastră, un alt indiciu escapist care devine, la rîndu-i, un spațiu al întîlnirii erotice dintre Vizitator și Tată pe acordurile piesei The Passenger de Iggy Pop. Celălalt obiect din scenă este o pompă veche de benzină, care devine, în cele din urmă, un postament, un piedestal sau chiar un monument funerar. „Ocupanții“ spațiului interior vin rînd pe rînd să-l întîlnească aici pe Vizitator; fiul, mama, tatăl își consumă frustrările, fanteziile, dorințele și poftele în brațele Străinului: carnea este sătulă, mortificată, dar interioritatea personajelor pare să fiarbă pînă la implozie. Toate aceste întîlniri, sporadice, frugale, ilicite, au o esență plastică în sine, dar și o permanentă alternanță a raportului de dominare/supunere: astfel, scenele erotice dintre cei doi imberbi (Fiul, Străinul) sînt o compoziție statuară în alb/negru, încleștarea corpurilor scoțînd în relief hedonismul și „nerușinarea“ instinctivă a iubirii carnale. Mult mai subtilă, ludică, aproape combativă este întîlnirea dintre Mamă, Lucia (Cendana Trifan), statuară, elegantă și sofisticată, „înveșmîntată în blănuri“, care se dedă la un dribling erotic cu Străinul în timp ce acesta dă pase cu mingea. Scena senzuală dintre Odetta și Străin pare a fi o reiterare a unor pasaje din Blow Up de Antonioni. Vizitatorul nu se limitează la a le distila privirea sau conștiința, ci, smulgîndu-le costumele și măștile, îi obligă să trăiască și să simtă altfel. El dă trupurilor lor senzoriale un avans vertiginos asupra raționalității lor. Eliberează corpurile și deconstruiește ideea de lume pe care fiecare dintre ei o luase ca fiind reală. Această întîlnire va deschide o gaură în cămașa de forță a reprezentărilor și a obișnuințelor: revelația deșertului. Cînd Străinul pleacă, în schimb, reprezentarea familiei reușește să-și prelungească șederea pe scenă, să o dinamizeze pînă la implozie/explozie, dar fiecare dintre membrii săi nu mai poate face altceva decît să se confrunte în permanență cu limitele reprezentabilului (sexul, miracolul, arta, moartea „vie“ a catalepsiei etc.). Fiecare în felul său pare să caute „ieșirea din teatru“, ieșirea din viață. Pentru a nu se îneca în singurătatea cu care se confruntă, pentru a nu sfîrși striviți de golul care tocmai s-a desfășurat în conștiința lor corporală, fiecare membru al familiei se scufundă în deșert, cel al „infinitezimalului dinăuntru“ pentru Fiică, cel al sexului non-erotic pentru Mama prea castă, cel al artei burgheze pentru Fiul care își refuză moștenirea simbolică, cel al unei dezgoliri sinonime cu pierderea pentru Tatăl, a cărui ființă se reduce la a avea. Acesta din urmă va găsi o formă de izbăvire, grație unei „false legături“ care îl aruncă din gara din Milano în mijlocul unui deșert vulcanic, spațiu cinematografic pasolinian prin excelență. Servitoarea, pe de altă parte, devine o sfîntă nebună, o martiră a iubirii, ea fiind cea care se aruncă prima asupra trupului sacrificial al Vizitatorului, pentru a duce la bun sfîrșit menirea distructivă a acestuia. Această scenă aduce o diferență notabilă față de referentul literar/cinematografic, contopind într-un moment de canibalizare a îngerului (de)căzut neputința acestora de a (mai) putea duce o existență normală în absența lui. Emilia se retrage în satul său, se roagă și face minuni; vindecă oameni și nu mănîncă decît urzici. Fie că e vorba de spiritualitate, de comunism, de artă sau de sex, toți încearcă să-l găsească pe acest Vizitator pierdut, să umple golul pe care l-a lăsat în urmă, motiv pentru care spiritualitatea, comunismul, arta sau sexul nu le sînt accesibile decît în mod imperfect... Reprezentația este un mix interesant de referințe literar-cinematografice, estetice și vizuale, dar și muzicale. De la ritmurile yeye din Franța anilor ’60-’70, dar și mai recente, Michel Legrand, Camille, MJF, la Lana del Rey și Iggy Pop, peisajul acustic punctează și contrapunctează această reprezentație tributară parcă farmecului discret al burgheziei și care oscilează între estetism, erotism și, doar pe alocuri, misticismul lui Pasolini.  Adaptările teatrale după referințe cinematografice/literare au intrat deja în repertoriile teatrelor de pretutindeni. În fața unor astfel de spectacole, rămîne aceeași întrebare: care este coeficientul de fidelitate dintre imaginea scenică și cea cinematografică și cît de relevant este acest aspect? Cei care se așteaptă de la spectacolul lui Jebeleanu să vadă o „copie“ a filmului lui Pasolini ar putea să fie dezamăgiți. Dar asta nu este neapărat un lucru rău. Jebeleanu, asemenea celorlalți regizori vizibili și îndrăzneți ai momentului, practică o lectură puternic impregnată de preocupări și gusturi proprii, adiacente. În această formulă, Pasolini nu este un scop, ci un mijloc prin care regizorul își duce mai departe propria poetică a intimității, a alterității, atît de specifică celor mai importante creații ale sale.

" ["post_title"]=> string(7) "Teorema" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(7) "teorema" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:38:39" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:38:39" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242542" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#36207 (24) { ["ID"]=> int(242554) ["post_author"]=> string(3) "162" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:21:46" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:21:46" ["post_content"]=> string(5821) "[caption id="attachment_242555" align="alignright" width="282"] Portretul lui Ion Vianu realizat de Henry Mavrodin[/caption] „Ce să scriu?“ Eram la Bucureşti, la Bookfest, cu 16 ani în urmă. Cu stiloul în mînă, Ion Vianu aştepta liniştit, binevoitor, la masa rezervată de editură autorilor, exemplarele cărţii tocmai lansate, pentru care un şir lung de participanţi la eveniment dorea semnătura lui şi, desigur, dedicaţia de rigoare. Mi-a venit şi mie rîndul. Aduceam o carte achiziţionată anterior, pe care o citisem deja şi chiar o comentasem într-o cronică pentru Observator cultural, Necredinciosul. Era în 2008, prima dată cînd îl întîlneam pe Ion Vianu. Mă privea acum zîmbind, uşor ironic, mi se părea, dar şi cumva afectuos. Ironic, poate, pentru că veneam din Germania, afectuos cumva, mi-am zis mai tîrziu, pentru că scrisesem despre Eminescu la Berlin. Privea ca şi cum ar fi ascultat şi auzit. „Ce să scriu?“ Cu litere minuscule, după ce s-a mai gîndit puţin şi tot zîmbind, a desenat delicat pe trei frînturi de rînduri numele meu, numele lui şi, între ele, un singur cuvînt propriu-zis: „Hochachtung”. Am izbucnit în rîs, bineînţeles, era, desigur, o glumă. Dar Ion Vianu zîmbea din nou şi mă privea încă o dată, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult şi am fi fost prieteni. „Orice moarte te ia prin surprindere, chiar dacă totul prevesteşte că este iminentă.” Îmi revine în minte, cu puterea de la început, Elegia închinată de Ion Vianu Regelui Mihai. Cum se leagă acum fulgerător moarte cu moarte! Mi-am amintit că mă impresionaseră majusculele folosite în acele pagini nu numai pentru desemnarea lui Mihai, Regele, dar şi pentru pronumele care-i ţineau locul: El, Lui, pînă la firimiturile aflate la limita dispariţiei lexicale: Îi, -I, I-. Ca în Evanghelii, îmi spuneam, în referinţele la El, Fiul Domnului. Înţeleg acum necesitatea acestei ortografii ieşite din comun, odată cu sensul unui cuvînt nemaiîntîlnit pînă la Elegie, „mirungere”. La plecarea Lui, era nevoie de o iritare a comodităţilor lingvistice pentru a presimţi misterul regalităţii, esenţa unei moşteniri păstrate de-a lungul Evului Mediu francez, coborînd prin secole pînă la Regele David. Cine, ce a fost Mihai I? – întreba Ion Vianu. Om a fost, desigur, dar prin „graţia lui Dumnezeu” el era întrupare regală. Destinul lui nu ar avea nici un sens fără această filiaţie divină. Un om simbol, continua Ion Vianu, pentru a ne familiariza blînd cu chestiunea „mirungerii”, un om care crede şi ne cere să credem într-o joncţiune a vieţii noastre în lume cu una mai bună şi înaltă, dorită de la început şi posibilă prin „graţia lui Dumnezeu”. Şi de ce ar fi greu să credem? Ipostaza pe care Ion Vianu o evocă insistent, cu emoţie şi luare-aminte, este cea a lui Mihai Regele Copiilor, fostul Rege Copil. Acesta fusese dintotdeauna Regele lui, recunoaşte mereu şi mereu Ion Vianu, din miezul imensei sale culturi umaniste, în sinteza rară a acesteia cu spiritul şi achiziţiile ştiinţei. Cu zîmbetul care ţine locul ultimului cuvînt, ne aminteşte că în fiecare dintre noi trăieşte copilul care, ca în poveşti, crede într-un sfîrşit fericit. Puterea şi Bunătatea şi Frumuseţea (desigur!) reunite pot mîntui lumea. Ce să scriu? Retraduc dedicaţia, pe care, cu recunoştinţă şi afecţiune, o înţeleg acum ca imperativ: „Hochachtung”, adică: Respectă, preţuieşte, ascultă, urmează ceea ce este Înalt! Şi va fi Bine. Cu candoare trebuie să fi surîs Ion Vianu, şi puţin surprins, la sosirea Reginei care l-a luat cu ea. O aşteptam, şi totuşi ne simţim în clipa asta din nou singuri, oameni, doar oameni, nimic mai mult.  " ["post_title"]=> string(12) "Un om-simbol" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(12) "un-om-simbol" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:51:47" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:51:47" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242554" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#36208 (24) { ["ID"]=> int(242559) ["post_author"]=> string(4) "2608" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:41:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:41:04" ["post_content"]=> string(2711) "Ce ne-ascundem după deget,  cînd iubirea, fără preget macină hotarele, înnoadă mădularele...   ...de aur, de bronz și de ciudă, cînd soarta ne este mai crudă. Iar inima...Vai! Ce mai doare! E marele premiu! De consolare!   O Cupidonă fragilă  cu coapsa atît mai agilă, ridicată un pic prea sus, trage cu arcul: săgeata s-a dus!   Spre inima de aur, de bronz și de lut a săltăreței cu prăjina ce de mult a-ntrecut stihul de dragoste ce-i sărută pantoful, c-așa-i jocul olimpic, bată-l-ar oful!   Of ! Of ! Of !................................   Dar vălul miresei s-așterne pe lume și dansul se joacă pe-amoruri postume... Rămîne o cupă de aur, de bronz și de lut... Clipa va trece, ora a trecut...!   Și gîndul ne duce la vremea apusă, la mădularele de altădată  atît de agile…! Cupidona e dusă... Ieșită din tablou... și prea ocupată   să-nvîrtă-n cazanul cu ciorba de miel, cu vîsla de aur, de bronz și de fiel, trecutul ce trece și clipa ce stă la picioare, la masa cea verde. Nimic nu mai doare...!   Oare...?
" ["post_title"]=> string(39) "Locuri și sporturi. Logodnă olimpică" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "locuri-si-sporturi-logodna-olimpica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:41:04" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:41:04" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242559" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#36206 (24) { ["ID"]=> int(242534) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 09:49:38" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 06:49:38" ["post_content"]=> string(10932) "Întîmplarea (de fapt nu, necesitatea, deprinderi și dependențe existențiale deja bine sedimentate, „încrustate“ chiar: ca de obicei în ultimii ani, în această perioadă) face să mă aflu, liniștit, de lucru, în Franța exact în „săptămînile nebune“ (cum tocmai titrează Le Monde) cînd, așa cum ar trebui să știe toată lumea, după alegerile europene dezastruoase pentru propriul partid, de centru, al președintelui Macron – așa-numitul, după propria expresie, devenită emblemă, a președintelui francez, partid al lui „en même temps“, „în același timp“, adică un și-și imposibil, perceput și taxat deja de către populație ca un nici-nici –, acesta a dizolvat imediat Adunarea Națională (Camera Deputaților), declanșînd („isteric“, provocator?) niște alegeri legislative anticipate cu un rezultat nu doar previzibil, ci halucinant, paralizant de previzibil: așteptat ca o fatalitate, ca un verdict kafkian, ca fructul unui determinism implacabil căci deja de neatins, de domeniul unui trecut care a condus, încet, dar sigur, asemenea unui marș triumfal, la ceea ce toate sondajele de opinie dau ca sigur: victoria zdrobitoare a fostului Front Național, actualmente Reunirea/Adunarea Națională, a(l) dinastiei, tată și fiică, Le Pen: Jean-Marie și Marine.    Vă amintiți filmul Melancolia, încetineala, hipnoza apropierii fatale, ca într-o tortură, imposibilitatea sustragerii? Așa vine extrema dreaptă. Care, apropo, între timp se spune că ar fi devenit dreapta pur și simplu, adică ceva firesc „democratic“. Cu o singură, nu, cu două deosebiri față de film: vine de peste tot, nu doar dintr-o singură direcție, și mai ales vine dinăuntru, nu din afară. Ca într-un film de groază cu chestii (The Thing, titlu tradus prin Creatura) care cresc pe dinăuntru, în noi, cărora le sîntem gazde fără să ne dăm seama, prin înseși „spontaneitățile“ și „naturalețile“ noastre culturale și sociale, și care la un moment dat – acum – ies la suprafață și ne fac să explodăm ca niște bășici cu rahat ce sîntem și am fost tot timpul, în tot acest timp (ca în alt film, Trainspotting). Asta e, gata: „Marea Înlocuire“ pe care o tot agită extrema dreaptă, al cărei fruct și motor politic este acest partid, se produce acum, dar invers, pe dos, „pe la spate“, nu din față, căci mici înlocuitori ai „marii înlocuiri“ noi sîntem, din noi, din roadele civilizației noastre vin, venim. Noapte b(r)ună!  A fost făcută deci observația că extrema dreaptă vrea să se „diabolizeze“ și va fi devenit, între timp, dreapta pur și simplu. Foarte bine, ne adaptăm: jos dreapta! Esența totalitară, literalmente nazistă, a fostului Front Național, actualmente Rassemblement (Tremblement!) National („reunirea“ mirosind în sine a colonie penitenciară, a rafle, „razie“), s-a putut vedea, în incredibila campanie electorală de pînă acum din Franța, în solicitarea lui (quel bordel!) Jordan Bardella, actualul președinte de nici 30 de ani al partidului, adresată către alegătorilor de a i se da, la alegerile care încep azi, acum, cînd scriu, majoritatea absolută: ei nu stau de vorbă, nu fac alianțe și compromisuri, vor să dicteze, dar cu mîna poporului. Nazism electoralist pur. Măcar bolșevicii făcuseră o revoluție, nu erau lupi în blană de democrați. Și cum să nu te întoarcă spectrul și orizontul brun al rasismului și xenofobiei la poezie? Iată: poporul are dreptate zice m-am săturat și votează împotriva indolenței nepăsării corupției și apoi vin cei votați și fac crime în numele poporului pe spinarea poporului și uneori alt organ altă parte chiar cu mîna poporului după care vine omul din popor Omul adică și spune n-am vrut n-am știut am executat ordinele simplu quoi Da, extrema dreaptă e (noua?) dreapta, iar analiștii politici francezi sugerează că tocmai ocuparea, adică golirea și-și a centrului, „în același timp“ spre dreapta și spre stînga, de către partidul prezidențial, altfel spus, paralizia, a împins lucrurile spre extreme, președintele francez relansînd, în plus, marele poncif și reluînd marea eroare fals „simetrizantă“ de a pune în cumpănă și „spate în spate“ ambele extreme, de dreapta și de stînga. Eroare, din nou, fatală, în ciuda marilor erori ale blocului de stînga francez, care a reușit performanța de a se reuni de urgență, cu extremiștii lui „nesupuși“ (Insoumis) conduși de Jean-Luc Mélenchon, care, la fel, de fapt, ca Macron și ca Marine Le Pen, stau, napoleonian, „pe margine“, privind masacrul de pe înălțimi protejate și protectoare.   Dreapta a adus extrema dreaptă, iar politicul, în loc să facă baraj sentimentelor populare antistrăini, în primul rînd, le dă curs și chiar înlătură orice barieră, încurajîndu-le: liber la ură față de Străin, trăiască „preferința națională“! Ceea ce se întîmplă deja, antisemitismul și xenofobia „populare“ nu se mai ascund, ci se declară tot mai ritos („rîtos“) în spațiul public. Poporul neglijat votează, au spus unii, împotriva lui însuși, regresiv. Cum s-ar spune, „înapoi la argument“. Scriu, de aici, din Franța, dintr-o Franță poate a trecutului și, poate, a viitorului, dar, cine știe, deloc a prezentului, cu un sentiment crepuscular. Evident că sînt „isteric“ și că nu mă va da nimeni afară din Franța, sînt alb, ce naiba, la fel ca și „vestele galbene“ (un prim simptom under Macron al nemulțumirilor populare), dar poate că totuși, ca estic, ca est-european, nu chiar atît de alb precum par, precum pretind, precum mă prezint, mai degrabă „țigan“ ceva, camuflat, „spălat“. De fapt, „negru“. Prin Franța – revoluționară, luministă, universalistă, postimperialistă și postcolonialistă – pe care o frecventez, prin autorii pe care-i traduc și îi promovez, sînt clar „negru“ – deci expulzabil sau, măcar, de neîncurajat pe viitor. De pus pe o „listă neagră“ a noii puteri putinist-suveraniste (adică gata să-și ofere țara pe tavă pradă Rusiei, Chinei etc.), anti-UE și anti-NATO.  Probabil că va trebui, că voi fi forțat de victoria extremei drepte în Franța să-mi închei cariera de traducător, căci ce aleg eu să traduc din cultura franceză nu va mai fi pe placul unei puteri care încurajează valorile imediat identitare și patrimoniale, nu doar locale, ci localiste. Probabil că nu vor mai exista subvenții și burse, încurajare și susținere pentru promovarea unor autori francezi precum cei traduși de mine, „metiși“ și „meteci“ în gîndire, „negri“ francezi, străini dinăuntru.   Poate că aceasta, acum, este ultima mea ședere în Franța.  Sau poate că totuși nu! Sau poate că ar trebui, asemenea multor intelectuali și artiști, să nu-mi pese, raționalitatea intereselor miop-imediate, eminamente economice (citește: de plăcere), cum ar spune neoclasicii, este adevărata naționalitate: azi, duminică, 30 iunie, primul tur-tun de scrutin, se deschide o salvă de expoziții la LUMA (care pe site-ul ei invită la vot!), iar mîine începe săptămîna de pre-deschidere, ca la Bienala de la Veneția, pentru presă și profesioniști, a celebrelor Întîlniri Fotografice de la Arles.  Ar trebui să nu-mi pese, nu? Să-mi văd de viață și de interese, nu? Facem parte din elite, nu? Nu ni se poate întîmpla nimic. Nu? Pandemia a fost un antrenament, iar virusul, o ocazie-metaforă din care ne-am ferit, aporie autoimunitară constitutivă, să înțelegem ceva și a cărei literalitate abia acum, pe teren deja cucerit, se exprimă, se vădește, se-arată (ca să mă exprim cît de cît regresiv lexical, ca un steguleț alb, pe placul ăstora)." ["post_title"]=> string(88) "de–clic(k) / atelier deschis. Corespondență din Franța: primul tur (tun) de scrutin" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(75) "de-click-atelier-deschis-corespondenta-din-franta-primul-tur-tun-de-scrutin" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:36:32" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:36:32" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242534" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#35493 (24) { ["ID"]=> int(242457) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 15:45:12" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 12:45:12" ["post_content"]=> string(17468) "

Filmele indiene au fost recompensate cu cele mai importante premii 

Pe 22 iunie, Festivalul Internațional de Film Transilvania și-a anunțat cîștigătorii în cadrul Galei de Închidere, care a avut loc la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Trofeul Transilvania, în valoare de 10.000 de euro, a mers la filmul indian Fetele tot fete/ Girls Will Be Girls. Filmul de debut al regizoarei Shuchi Talati vorbește despre ce înseamnă să fii femeie într-un mediu strict și opresiv printr-o poveste coming-of-age a unei adolescente dintr-un pension din Himalaya, a cărei mamă nu pare să fi cunoscut nici ea maturizarea. „Povestea acestui film este foarte legată de India, dar am sperat întotdeauna că și oamenii din afara acestui spațiu și timp foarte specific în care se desfășoară povestea vor rezona cu ea. Simt că acest premiu spune asta“, a declarat Shuchi Talati în videoul prezentat la gală. Tot un film indian a fost recompensat și cu Premiul Special al juriului, în valoare de 1.500 de euro: Fata îndărătnică/ The Adamant Girl, în regia lui Vinothraj Palani, care a mai fost premiat la TIFF și în 2021, pentru debutul Pietricele/ Pebbles. Juriul Competiției Oficiale a fost impresionat și de modul în care regizorul Sebastián Quebrada reușește să spună în Celălalt Fiu/ The Other Son o poveste personală, urmărind conflictele interioare ale fiecărui personaj. Acesta a fost recompensat cu Premiul pentru Cea mai bună regie, în valoare de 3.000 de euro. Premiul pentru Cea mai bună interpretare, în valoare de 1.000 de euro, oferit de Conceptual Lab by Theo Nissim, a fost acordat lui Hassan Pourshirazi, pentru rolul din filmul Bătrînul burlac/ The Old Bachelor (regia Oktay Baraheni). După cum au motivat alegerea membrii juriului, „actorul se aruncă fără vreo teamă sau rușine într-o interpretare viscerală a unui personaj care întruchipează răul absolut în toată complexitatea sa“. Premiul pentru Lungmetraj, din cadrul competiției Zilelor Filmului Românesc, a fost cîștigat de filmul independent Clasat/ Dismissed, regizat de Horia Cucută și George ve Ganæaard. Acesta constă în 2.000 de euro, oferiți de DACIN SARA, și în servicii de laborator în valoare de 10.000 de euro, oferite de CINELAB România.   Tulburătorul documentar Alice On & Off, regizat de Isabela Tent, a fost laureat cu Premiul ZFR pentru Debut, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Banca Transilvania, dar și cu Mențiunea Specială a Juriului „What’s Up, Doc?“ și Premiul FIPRESCI. Competiția „What’s Up, Doc?“, care cuprinde filme care se joacă cu convențiile cinemaului documentar, a fost cîștigată de Kix (regia: Dávid Mikulán, Bálint Révész). Premiul în valoare de 2.000 de euro, a fost acordat pentru „siguranța cinematografică cu care autorii însoțesc, ca niște complici detașați, transformarea unui copil“. Bálint Révész, unul dintre regizori, a declarat într-un video difuzat la Gala de închidere că: „TIFF funcționează ca un spațiu în care profesioniștii din industria maghiară de film se pot întîlni între ei, dar și cu invitați internaționali, într-un festival care a avut întotdeauna o atenție specială pentru filmele maghiare. Pentru noi, e mai mult decît un simplu festival de film“. Publicul TIFF și-a ales și în acest an preferații. Premiul Publicului, în valoare de 2.000 de euro, oferit de Mastercard, a mers la Frate de-o vară/ Summer Brother (regia: Joren Molter), în timp ce Moromeții 3 (regia: Stere Gulea) a primit Premiul pentru Cel mai popular film românesc din festival (Vodafone Hearts’ Award), în valoare de 2.500 de euro, oferit de Vodafone.

Palmaresul complet

Trofeul Transilvania, în valoare de 10.000 de euro: Fetele tot fete (Girls Will Be Girls, r. Shuchi Talati) Premiul pentru Cea mai bună regie, în valoare de 3.500 de euro: Sebastián Quebrada, pentru filmul Celălalt fiu (The Other Son) Premiul Special al Juriului, în valoare de 1.500 de euro: Fata îndărătnică (The Adamant Girl, r. Vinothraj Palani)  Premiul pentru Cea mai bună interpretare, în valoare de 1.000 de euro, oferit de Conceptual Lab by Theo Nissim: Hassan Pourshirazi, pentru rolul din filmul Bătrînul burlac (The Old Bachelor, r. Oktay Baraheni) Mențiunea Specială a juriului: Jarne Heylen și Joël in ’t Veld, pentru rolurile din filmul Frate de-o vară (Summer Brother, regia Joren Molter) Premiul Publicului, în valoare de 2.000 de euro, oferit de Mastercard: Frate de-o vară (Summer Brother, regia Joren Molter) Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj, în valoare de 2.000 de euro, oferit de DACIN SARA și servicii de laborator, în valoare de 10.000 de euro, oferite de CINELAB România: Clasat (Dismissed, r. Horia Cucută, George ve Ganæaard) Mențiunea Specială a juriului Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj: Weekend în familie (Family Weekend, r. Mihnea Toma) Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Banca Transilvania: Alice On & Off (r. Isabela Tent) Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Scurtmetraj, în valoare de 1.000 de euro și 5.000 de euro, în servicii constînd în echipament, cameră electrică și grip, oferite de CutareFilm: Flori, fete și băieți (Truth or Dare, r. Simona Borcea) Premiul secțiunii „What’s up, Doc?”, în valoare de 2.000 de euro, oferit de Tenaris Silcotub: Kix (r. Dávid Mikulán, Bálint Révész) Mențiunea Specială a juriului „What’s Up, Doc?”: Alice On & Off (r. Isabela Tent)  & La Reine (r. Nikola Klinger) Premiul pentru Cel mai popular film românesc din festival (Vodafone Hearts’ Award), în valoare de 2.500 de euro, oferit de Vodafone: Moromeții 3 (r. Stere Gulea) Premiul Juriului Ecumenic, în valoare de 1.000 de euro, oferit de SIGNIS și INTERFILM unui film din competiția Festivalului: Frate de-o vară (Summer Brother, r. Joren Molter) Mențiunea Specială a Juriului Ecumenic: Unde merg elefanții (r. Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga) Premiul SIGNIS, în valoare de 500 de euro, oferit de SIGNIS România unui film de scurtmetraj din secțiunea Zilele Filmului Românesc: Pisica moartă (Cat funeral, r. Ana-Maria Comănescu) Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației Internaționale a Criticilor de Film unui film din secțiunea Zilele Filmului Românesc: Alice On & Off (r. Isabela Tent) Premiul de Excelență: actrița Catrinel Dumitrescu Premiul Special pentru contribuția adusă la cinematografia mondială: Daniele Luchetti.

***

Premii în cadrul programelor TIFF

Transilvania Pitch Stop Premiul Chainsaw Europe – 25.000 de euro în servicii de post-producție: Dancing Angels (Turcia), regizat de Ferit Kilic și produs de Diloy Gülün și Beste Yamalioglu (Karma Films) Premiul TPS Development, oferit de AVANPOST, în valoare de 5.000 de euro: Curtain (Ucraina), regizat de Valeria Sochyvets și produs de Inna Lastochkina (Contemporary Ukrainian Cinema) Premiul VILLA KULT pentru dezvoltare, în valoare de 500 de euro: Kid Hazard (România), regizat de Răzvan Marinescu și produs de Irina Enea (Baking Films) Premiul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova, în valoare de 1.500 de euro: Die, please, regizat de Ioana Mischie și produs de Andra MacMasters (Studioset) Premiul Connecting Cottbus cocoLAB: East-West Emerging Producers Award – selecția unui producător din România sau Republica Moldova pentru a participa la noul program cocoLAB 2024 dedicat producătorilor în ascensiune: Irina Enea Drama Room Premiul pentru Cel mai bun proiect de serial, constînd într-un acord de dezvoltare semnat cu PRO TV: Bucharest Noir, scenariul: Andrei Redinciuc Mențiunea Specială a juriului: proiectul The Group, scenariul: Conrad Mericoffer Rezidență de creație la castelul Bethlen-Haller, pentru un proiect din Drama Room, oferită de Domeniul Jidvei: Conrad Mericoffer, proiectul The Group Full Moon Creative Lab Premiul Full Moon Creative Lab pentru Dezvoltare, în valoare de 5.000 de euro, oferit cu sprijinul Uniunii Europene: ICU - Immortal Care Unit, scenarist principal: Giulio Rizzo, coscenariști: Sînziana Cojocărescu, Greg Simmons, Nadya Todorova, facilitator: Geo Doba Competiția Locală Premiul Competiției Locale, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Banca Transilvania, și cu servicii de producție în valoare de 10.000 de euro, pentru următorul proiect de film al regizorului, acordate de Numa Film: Centimetric (r. Philip Găicean) Mențiunea Specială a juriului, constînd în servicii de post-producție, în valoare de 7.000 de euro, oferite de Numa Film: Cu gust de fum și amintirea verii (r. Ágnes Anna Farkas) Premiul Special, în valoare de 1.000 de euro, oferiți de McDonald’s România: mater noster (r. Lehel Fazakas)

***

Alte premii Premiul Juriului tinerilor francofoni, oferit de TV5 Monde și Institutul Francez, constînd în achiziția dreptului de difuzare a filmului în cinematografele din România: Amal (r. Jawad Rhalib) Bursa „Alex. Leo Șerban“, în valoare de 2.500 de euro, oferită în parteneriat cu Conceptual Lab by Theo Nissim – Harmony (r. Norbert Fodor) Mențiune Specială în cadrul Bursei „Alex. Leo Șerban“, în valoare de 500 de euro, oferită de AFFT: Dezvoltarea platformei online BRICIUL – parteneriat cu Asociația ALT Film // ION GNATIUC Mențiunea Specială din cadrul Bursei „Alex. Leo Șerban“, în valoare de 1.000 de euro, acordată în parteneriat cu Conceptual Lab by Theo Nissim unui tînăr actor român care s-a remarcat printr-un succes notabil, într-un scurtmetraj sau lungmetraj, a cărui premieră a avut loc în anul 2023 sau 2024: Mara Bugarin" ["post_title"]=> string(100) "LA ZI. Cîștigătorii celei de-a XXIII-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(94) "la-zi-cistigatorii-celei-de-a-xxiii-a-editii-a-festivalului-international-de-film-transilvania" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 12:00:01" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 09:00:01" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242457" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#35492 (24) { ["ID"]=> int(242567) ["post_author"]=> string(4) "2129" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 11:49:43" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:49:43" ["post_content"]=> string(5913) "Pentru că a început vacanța, le propun astăzi cititorilor de 8-12 ani două cărți care să-i ajute să evadeze în lumi imaginare, în care aproape totul este posibil.  Încep cu un volum devenit clasic în timpul scurs de la apariția sa inițială, în 1986: Castelul mișcător al lui Urlet de Diana Wynne Jones, publicat la noi de Editura Arthur, în Colecția „Orange Fantasy“, în traducerea lui Ciprian Șiulea. Și pentru că am menționat lumile în care totul este posibil, iată prima frază a cărții: „În ținutul Ingary, unde lucrurile precum ghetele fermecate și mantiile invizibilității chiar există, e o mare nenorocire să te naști cel mai mare dintre copii. Toată lumea știe că tu vei eșua primul, ba chiar mai rău, dacă toți trei ați pleca să vă încercați norocul. Sophie Hatter era cea mai mare dintre trei surori“. Avem deja, în aceste cîteva rînduri, nucleul cărții: locul magic, personajul principal și sugestia unei aventuri nemaipomenite care-l pîndește, cu sau mai ales fără voia sa. Iar dacă vi se pare că prin tehnică și frazare seamănă cu ceva cunoscut, ei bine, este foarte posibil să fie vorba de cărțile lui J.R.R. Tolkien, și nu întîmplător, căci autoarea a fost studenta acestuia la Colegiul St Anne de la Oxford.  Ținutul Ingary este un soi de Anglie miraculoasă, în care oamenii, chiar dacă sînt vrăjitori, citesc John Donne și Walter Raleigh, iar tinerii poartă tricouri cu „RUGBY ȚARA GALILOR“. Diana Wynne Jones îmbină scheme clasice ale basmului – fetele orfane de tată, trimise de mama vitregă în lume să ucenicească, apoi călătoria în căutarea unei soluții la problema eroinei principale, personajele cu rol de adjuvanți, demonul de foc Calcifer și Michael, și finalul fericit – cu elemente de noutate, precum tinerețea răpită a lui Sophie, vrăjitorul Urlet – un Don Juan de basm – ori castelul său mișcător, obținînd din aceste ingrediente un roman fantasy dens, cu nuanțe gotice, care i-a inspirat lui Hayao Myazaki un film de animație cu același titlu, apărut în anul 2004.  Este o carte plină de aventuri trăsnite și ființe ciudate, în frunte cu personajul titular, Urlet, a cărui evoluție o vom urmări de la tînărul haotic, care se umple de mîzgă verde cînd se enervează și aleargă după toate fetele, la bărbatul care-și recapătă inima furată de Vrăjitoarea Risipei pentru a trăi fericit pînă la adînci bătrîneți alături de Sophie, iar aceasta, la rîndul ei, evoluează pînă la recăpătarea tinereții, în final, prin puterea dragostei. Cei mai mulți copii vor găsi familiare personajele și schemele epice ale cărții, căci J.K. Rowling a construit seria Harry Potter, între altele, pe fundamentul așezat de Diana Wynne Jones.  Cealaltă carte pe care mi-am propus să o prezint aici este Anisia și oceanul de uitare de Cosmin Perța, cu ilustrații de Andrei Gamarț (Editura Polirom, Colecția „Junior“, 2024), al treilea volum din trilogia ce o are drept eroină pe Anisia, o fetiță de 13 ani, plecată mai întîi, alături de scoica filozoafă Johanna, să-l salveze pe fratele ei, Vladimir, care a fost răpit în mod misterios din orfelinatul în care trăiau amîndoi (în primul volum), pentru ca acum, în volumul cel mai recent, să fie nevoie ca Anisia și ai ei să salveze întreaga planetă. Dacă în primele volume copiii îi înfrîng pe temuții Lorzi ai Ceții, în frunte cu Lordul Krunt, reușind să înființeze școala de magie, acum au de înfruntat alte obstacole: pe Kirill, colegul lor de școală peltic, fiul unui lord al Ceții, care vrea să-și răzbune tatăl, pe zeii oceanului, care vor să ia planeta în stăpînire și fac nivelul oceanului să crească, înghițind plajele, și pe însuși Krakenul, „o caracatiță gigantică, cu o forță cum nu se mai întîlnise, căreia cea mai puternică magie de foc abia dacă-i făcea cîteva zgîrieturi“.  Este o confruntare colosală, care pune sub semnul întrebării însăși existența eroilor noștri, căci pentru a-i învinge pe zeii oceanelor, este nevoie să utilizeze întreaga magie de pe Pămînt. Cosmin Perța a reușit să construiască o trilogie rotundă, unitară, care le propune celor mici nu doar aventura unor eroi în lupta pentru bine și nici doar o atmosferă de legendă, ci le pune în față o serie de teme de gîndire despre lumea din jurul lor, despre înfruntarea eternă și reală dintre bine și rău și formele pe care le îmbracă aceasta, despre ce merită sacrificat pentru lucrurile în care crezi și ființele pe care le iubești.    ____________________    Această rubrică este susținută de Editura Arthur.

" ["post_title"]=> string(67) "Carte pentru copii și adolescenți. Fantasy clasic și contemporan" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "carte-pentru-copii-si-adolescenti-fantasy-clasic-si-contemporan" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:49:43" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:49:43" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242567" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#35491 (24) { ["ID"]=> int(242532) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-05 09:44:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 06:44:48" ["post_content"]=> string(13792) "

„Ce greu e să faci pe generalul, 

mai ales mort.“  

Dino Buzzati

„Ura este un domeniu al inimii, 

disprețul unul al capului.“  

Schopenhauer

  La Wonderland toată lumea aștepta venirea lui Martin Breda. În aerul din ce în ce mai fierbinte se simțea tensiunea care se răspîndise printre angajați. Șocanta crimă depuse o pată neagră pe faima resortului. O vreme, mai scurtă ori mai lungă, le era tuturor clar, numărul clienților se va diminua considerabil, speriați de ideea că prin mirifica Wonderland pîndește un criminal. Speranța lor era ca Breda să rezolve cazul cît mai repede, iar criminalul să ajungă după gratii. Apoi să se uite repede nefasta întîmplare, să dispară teama de a mai urca într-un balon viu colorat, în perioada minunatelor dimineți de vară, pentru o magică plimbare pe deasupra orașului, a dealurilor, a văilor, a rîului, cît mai aproape de cer, cît mai aproape de ținutul îngerilor, de Dumnezeu... Patronul îl primi pe Breda în elegantul său birou cu un larg și bine studiat zîmbet.  – Vă așteptam, domnule Breda, zise. Am fost anunțați că veniți, e și normal, cercetările dumneavoastră de aici trebuie să înceapă, din păcate pentru noi, exact o crimă ne lipsea în plin sezon turistic, în plină vară, ne vor scădea simțitor vizitatorii, sper să nu ajungem la faliment și sper, de fapt, sînt convins că veți rezolva cazul cît mai repede, faima dumneavoastră este bine-cunoscută și... Instinctiv, Breda își ridică mîna dreaptă într-un gest abrupt pentru a-i întrerupe patronului șuvoiul cuvintelor rostogolite agresiv către urechile sale, care începuseră pur și simplu să-i zgîrie timpanele. – Aș dori să vorbesc cu cel care a fost de serviciu dimineață, cînd s-a deschis resortul pentru vizitatori, zise. – Desigur, nici o problemă, e normal să-i luați acestuia un prim interogatoriu, eu nu am nimic împotrivă, din contră, dar... – Nu l-aș numi interogatoriu, ci un simplu și firesc dialog sună mai bine. – Îl chem imediat în birou, e un tînăr de treabă, de încredere, eu verific pe fiecare înainte de angajare, nu angajez pe oricine, pînă vine, poate serviți o cafea ori un coniac, ba am chiar și rom de calitate, dacă-mi permiteți, știu că e băutura dumneavoastră preferată, din auzite, nu-i bîrfă, eu prefer coniacul, fiecare cu gusturile lui... – Mulțumesc, dar vreau să merg eu la el, aici s-ar simți mai stingher. – Corect! Excelent, se vede că sînteți un detectiv de rang, cu metode personale de investigație și un bun psiholog pe deasupra, vă conduc pînă la el și vă las singuri, avem și o înregistrare, scuzați, din păcate cam proastă, cam zgîriată și cam alb-negru, eu sînt de vină, recunosc, m-am zgîrcit, trebuia de mult să reînnoiesc toată aparatura cu una mai performantă, cine naiba s-a gîndit că vom avea o crimă, scuzați, mea culpa. Heller a urcat în balon cu o femeie... Oare de ce nu a fost surprins Breda de acest amănunt scăpat percutant de patron, ca un mic glonț dintr-un pistol? Firul de păr blond găsit în nacela balonului să fie motivul? Un fir repede descoperit, lăsat parcă intenționat la vedere. Dar nacela e la sediu, unde va fi mult mai atent cercetată, s-ar putea să apară o amprentă, alta decît cele ale victimei. Băiatul care preluase postul dis-de-dimineață, mai exact la ora șase, era scund și îndesat, să fi avut în jur de 20 și ceva de ani. Chip rotund, tuns scurt, alură de boxer, cu doi ochi strălucitori precum nasturii de la uniforma unui general. Unul viu, nu mort... Cum îl văzu pe Breda, îi dădu raportul. – Sînt Ene Bradu. Am 23 de ani. Am fost boxer patru ani. Fără performanțe deosebite. Sînt bîlbîit. Dar cînd sînt emoționat..., dispare bîlbîiala. Acum sînt emoționat. Puteți da drumul întrebărilor. Breda îl simpatiză pe tînărul fost boxer încă din primele clipe. Intuia la el un oportun simț al umorului. – La ce oră a venit Heller azi-dimineață? – La ora șase. – Singur? – De data asta, singur. Adesea e însoțit de cîte o persoană feminină. Ziariștii îl numesc un gigolo bătrîn... – Putea urca cineva în nacela balonului fără ca tu să vezi acea persoană? – Domnul Heller este... pardon! Scuzați! A fost unul dintre clienții noștri permanenți. Clientul casei. Mare amator de pilotat balonul. Singura intrare în Wonderland este asta. Intrarea mijloacelor de transport este alături, tot eu deschid și verific. Pe la mine trect toți. Aici plătesc, aici primesc informații. Scuze! Asta mi se întîmplă cînd nu mă bîlbîi. Încep să bat cîmpii. În general dimineața sînt somnoros, dar îmi fac datoria. S-a petrecut așa. A venit domnul Heller. L-am salutat respectuos, și-a fluturat mîna dreaptă, mi-a zîmbit scurt, a întrebat ce mai fac. Ca de obicei, n-a așteptat vreun răspuns de la mine. La cîteva minute după el, apare o doamnă. Una blondă, destul de înaltă. Cu blugi, o bluză cu mîneci lungi și un mic rucsac în spate. Un rucsac vișiniu. Gura și nasul îi erau acoperite de masca medicală albastră. Unii poartă și azi astfel de măști în locuri publice. Cică să-i apere de microbi. De contaminări. Așa cred ei. Prostii. Covidul a fost o afacere mondială, părerea mea. Una galactică, hahaha. Doamna îmi zice cu o voce aproape șoptită, cîntată, că tare mult ar dori să facă o plimbare cu balonul. Ar fi de-a dreptul fericită s-o accepte careva în nacelă. Poate e vreun loc la vreun solitar... Ei, cred că bănuiți ce mi-a trecut mie prin capul ăsta de dovleac. De unde să știu că-i o criminală?! – Ai condus-o pînă la balonul lui Heller, care încă nu se desprinsese de pămînt. – Exact! Acolo erau și cei doi piloți angajați să-i plimbe pe turiști. Tocmai se pregăteau să deschidă sticla cu șampanie. – Șampanie? – Heller nu renunță la tradiție. De fiecare dată se face cu sfințenie. – Adică? – Fiecare zbor este celebrat cu un pahar de șampanie. Apoi se recită rugăciunea balonistului. Domnul Heller nu renunța niciodată la ritual, chiar dacă era clientul casei. Totul trebuia făcut cu cea mai mare seriozitate. – Și? – Și le-am zis la toți trei că doamna dorește tare mult să facă o plimbare cu balonul... – Iar Heller s-a oferit s-o ia cu el. – Ați ghicit. Nici eu, nici băieții nu am fost surprinși de invitația lui Heller. A îmbiat-o cu un pahar cu șampanie. I-a explicat care este tradiția. Doamna a chicotit. Nu beau alcool, a zis, fără supărare. Dacă nu pe pămînt, a zis Heller pe un ton hotărît, atunci în cer. Și i-a zîmbit larg, ceea ce i se întîmpla rar. Luăm sticla și paharele cu noi. Doamna a aprobat din cap, fără alte comentarii. Eu m-am întors repede la locul de muncă... Ene făcu o pauză. Îl privi în ochi pe Breda cîteva clipe, apoi continuă cu voce șoptită: – Pot fi considerat vinovat? – Cum așa? – Păi... eu am avut ideea s-o duc la domnul Heller. Am împins-o în brațele lui, s-ar zice... – Ei, nu chiar. Ai vrut s-o ajuți. – Pot fi pus pe lista complicilor? întrebă Ene, străbătut de un vizibil fior de spaimă. – Să nu exagerăm, îl liniști Breda. A apărut o doamnă blondă, singură, dornică de-o plimbare cu balonul. N-aveai cum să-i bănuiești intențiile criminale.  – Chiar așa, răsuflă ușurat Ene. Dar purta mănuși! Acum pricep... – Mănuși? De ce nu mă mir, mormăi Breda. – Albe. Dantelate. Fine. Subțirele, ca pentru doamne stilate. Cam în contrast cu blugii, bluza colorată, chiar și cu rucsacul acela vișiniu. Acum m-am prins. Și le pusese intenționat. Premeditat. – Pot vedea înregistrarea? întrebă Breda – Desigur. E proastă, cameră veche... – Alte camere nu aveți? – Doar la hotel. La fel de vechi... Înregistrarea nu l-a ajutat cu nimic pe Breda. Trei minute brăzdate de dungulițe negre, silueta cenușie a doamnei blonde, cu mască pe gură și nas, rucsac în spate și, da, s-au distins mănușile dantelate asupra cărora îi atrăsese atenția Ene. Doamna se mișca firesc, nu dădea impresia că s-ar fi ferit de lentila camerei. Nu bănuia existența ei ori îi era complet indiferentă. – Mulțumesc pentru convorbire, îi zise Breda lui Ene și îi strînse mîna. – Cu multă plăcere. Mă bu...cu...cu...cur că nu m-am bîlb...bîlbîit, altfel mă bî...bîlbîi al na...naibii, de a...aia nu am ni...nici o iu...iubită! – O să apară și iubita. Cea care îți este destinată. – Cre...deți? – Sînt convins. Nu-ți pierde speranța. – Mulțumesc mu...mult. Mai vor...vorbiți și cu bă...ieții de la ba...baloane? – Nu. Mi-a fost de ajuns. Dar fac o plimbare scurtă, e prima oară cînd mă aflu la Wonderland. Se poate? – Cu m...mare drag. Nu ați no...notat ni...nimic... – Voi nota în mașină, am reținut ce era mai important. În nacela balonului nu s-au găsit nici pahare, nici sticla de șampanie, își zise Breda. Oare femeia blondă din imaginile înregistrate pe cameră să fie Gudrun? Întrebarea îl surprinse pe Breda. Zîmbi. Se simțea tot mai clar manipulat de o mînă nevăzută, împotriva căreia nu putea lupta. Făcu cîțiva pași, apoi se opri și se întoarse, spre uimirea lui Ene, care fu, din nou, cuprins de emoții. Dacă, totuși, va fi considerat complice? – Rugăciunea balonistului, zise Breda cu un surîs ambiguu pe buze. – Ce-i cu ea? – O știi? – Bineînțeles. – Ai emoții? – Cît carul. – Atunci, te rog, spune-mi-o. Sînt tare curios. Ene închise ochii pe jumătate și începu să recite într-o tonalitate minoră de dolce far niente.  –  „Fie ca vîntul să te primească cu blîndețe,  Fie ca soarele să te binecuvînteze cu mîinile sale calde,  Să zbori atît de sus și atît de frumos că Dumnezeu ți se va alătura în rîs și ușor te va înapoia în brațele iubitoare ale Pămîntului Mamă.“ De data asta, Dumnezeu i s-a alăturat lui Heller, nu Pămîntul... Ba nu, greșesc. Cred că diavolul i s-a alăturat. Un diavol blond, cu mască anticovid pe față... Scuzați...   Va urma  " ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(9) "gudrun-16" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:35:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:35:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242532" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(25) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#36227 (24) { ["ID"]=> int(242441) ["post_author"]=> string(4) "3814" ["post_date"]=> string(19) "2024-07-01 16:18:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-07-01 13:18:01" ["post_content"]=> string(8304) "„Președinția pentru șase luni a Uniunii nu va însemna că tu ai ajuns președintele Europei“, a fost mesajul de avertisment transmis de premierul belgian Alexander De Croo premierului Ungariei Viktor Orbán, la ceremonia prin care Ungariei i-a fost predată, pentru următorul mandat de șase luni, președinția rotativă a Consiliului Europei. De asemenea, el l-a sfătuit pe premierul ungar ca, în această poziție, să învețe să facă compromisuri. Poate că niciodată o preluare a președinției UE nu a fost privită cu atîta suspiciune ca cea din data de 1 iulie, unele voci din Uniune cerînd chiar ca Ungaria să fie sărită la rînd. Cunoscînd circumstanțele, temerile erau justificate. Nu era vorba de o conspirație a Occidentului împotriva Budapestei, așa cum a încercat să prezinte situația de-a lungul timpului guvernul Fidesz al premierului Orban. În cauză este conflictul dintre suveranitate și cedarea unei părți a suveranității, principiu fundamental al funcționării Uniunii, aplicarea și respectarea lui fiind garanția coeziunii, a unității și a dezvoltării europene. Din păcate, evoluțiile pe plan politic și social nu numai ale Europei, ci și ale întregii lumi au determinat multe guverne să pună sub semnul întrebării acest principiu, exemplul extrem fiind Marea Britanie, care a și părăsit UE. Iar dintre statele rămase, Ungaria manifestă cel mai pregnant revenirea la o suveranitate extinsă. Rezultatul: abordări de multe ori contrare pozițiilor celorlalte 26 de state membre. Cum în deciziile esențiale ale Uniunii este nevoie de consens, Ungaria și-a exercitat dreptul de veto și a împiedecat de mai multe ori implementarea celor convenite de restul țărilor membre. Mai mult decît atît, guvernul Fidesz al premierului a transformat Bruxelles-ul, simbol al UE, în inamicul numărul unu al Ungariei, inducînd populației o atmosferă anti-europeană și alimentînd-o cu neadevăruri creatoare de panică. Bruxelles-ul – afirmă, de pildă, Orbán – vrea să provoace un război cu Rusia, iar toți cei care susțin războiul din Ucraina, inclusiv opoziția maghiară, vor să tîrască țara în conflict. De aceea, Ungaria și-a exercitat dreptul de veto de cîte ori UE a propus să ajute financiar Ucraina, blocînd pînă acum șapte rezoluții în valoare de 6,6 miliarde de euro. Astfel că Uniunea a trebuit să găsească niște artificii pentru a oferi sprijin Kievului.  Ungaria nu a fost de acord nici cu facilitarea accesului Ucrainei la Uniunea Europeană, și acestei poziții i-a căzut victimă și Republica Moldova, care începe în același timp negocierile. Orbán este considerat calul troian al Rusiei, și aici se poate vorbi de o motivație dublă: puternicele interese economice ale țării, respectiv obținerea de petrol și gaze mai ieftine (deși mulți economiști din Ungaria neagă acest lucru), și o anumită înclinație a premierului ungar față de stilul de conducere al lui Vladimir Putin – în general, față de o conducere de stat autoritară, cu o mare concentrare a puterii, ceea ce face ca, printre liderii de care se simte apropiat, să se afle și Benjamin Netanyahu și, bineînțeles, Donald Trump. Măsura simpatiei față de Trump este cel mai bine ilustrată prin sloganul ales de Ungaria pentru cele șase luni ale președinției: „Make Europe Great Again“, în care „America“ din sloganul lui Trump a fost înlocuită cu Europa. Nu este deci de mirare că, date fiind aceste premise, a existat suspiciunea că Ungaria va folosi aceste șase luni pentru a-și promova interesele și a împiedeca anumite inițiative, de aceea au fost avansate și accelerate unele proceduri, cum ar fi lansarea negocierilor cu Ucraina și Moldova sau un sprijin financiar acordat Ucrainei. Încă înainte de preluarea președinției, Ungaria și-a prezentat prioritățile care corespund obiectivelor generale ale Uniunii, dar cu... mici diferențe de nuanță. Se propune îmbunătățirea completivității UE, întărirea politicii europene de apărare în domeniile industriei și inovației (nu este de mirare că Orbán a primit sprijinul președintelui Macron). Un capitol special este dedicat migrării ilegale și „găsirii de soluții inovative legate de situația refugiaților“. În ceea ce privește extinderea Uniunii, se pune accentul pe promovarea aderării statelor din Balcanii de Vest. Alte puncte se referă la politica agrară și la sprijinul acordat fermierilor, la inițierea de dezbateri legate de viitorul politicii de coeziune, la provocări demografice, la încheierea extinderii Spațiului Schengen (de interes pentru România) sau la apărarea moștenirii culturale și combaterea antisemitismului. Sînt obiective care prezintă interes și cu siguranță incită la dezbateri în cadrul forurilor Uniunii, inclusiv în Parlamentul European. Teoretic, ar fi un prilej ca Ungaria să-și susțină punctele de vedere. Întrebarea și paradoxul situației: cine o va sprijini? Căci, la ora actuală, Fidesz, care are cei mai mulți europarlamentari din Ungaria, este, ca să folosim un termen popular, în aer. După ce, în urmă cu doi ani, i s-a sugerat elegant să se retragă din fracțiunea PPE, din cauza frecventelor încălcări de către guvern ale prevederilor privind statul de drept, acum Fidesz își caută o familie politică, un grup parlamentar la care să se afilieze. Numai că nu a găsit, după ce Giorgia Meloni, liderul conservatorilor și reformiștilor (ECR), a dat de înțeles că nu-l dorește alături de ea. A fi deputat independent în Parlamentul European înseamnă că, de fapt, nu exiști, deoarece nu primești funcții, informații, nu participi la diferite ședințe de comisii, dar mai ales nu ai în spate un grup parlamentar care să-ți sprijine inițiativele. Ceilalți deputați unguri din PPE și-au găsit familiile politice. Nefiind dorit de ECR, Fidesz a recurs la o altă stratagemă și a declarat că oricum nu i s-ar alătura, din cauza prezenței deputaților AUR, un partid antimaghiar. Adevărul rezidă în profundele diferențe de principii: Meloni sprijină Ucraina în războiul împotriva Rusiei, iar Fidesz și Viktor Orbán se pronunță împotriva războiului. Ca să nu rămînă singur, grupul parlamentar ungar a decis să încerce să formeze o altă fracțiune de extremă dreapta și să atragă țări, oameni politici și deputați cu concepții asemănătoare, cum ar fi partidul ceh ANO, partidul slovac Smer, Partidul Democrat Sloven și partidul polonez PIS. Practic, această fracțiune s-ar baza pe grupul de la Visegrád, care cuprinde Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia. Problema este că, în ceea ce privește războiul din Ucraina, PIS este visceral anti-rus și susține cu toate forțele Kievul, spre deosebire de partenerii săi, motiv pentru care a și respins invitația.  Oricum, pentru formarea unui grup parlamentar este nevoie de șapte țări și 23 de deputați. Unii analiști din Ungaria apreciază că nu există șanse prea mari pentru noua fracțiune, dar, chiar și în caz de reușită, Viktor Orbán nu va putea, în următoarele șase luni, să-și impună ideile pe plan european și să joace rolul prioritar la care a visat, respectiv să cucerească Bruxelles-ul." ["post_title"]=> string(36) "Paradoxul președinției ungare a UE" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(34) "paradoxul-presedintiei-ungare-a-ue" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-07-05 11:59:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-07-05 08:59:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=242441" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(25) ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "1a953acc0fe802a6e5317e0c3348b21a" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

25